Cum am trecut în treizeci de ani de la comedia de moravuri la teatrul absurdului?
La începutul anilor 90, de îndată ce trecuse acea perioadă în care lumea era atât de mulțumită încât dispăruseră până și bancurile, ne-am trezit în plin avânt al politicii de pe vremea lui Caragiale, cu declarații sforăitoare a la Cațavencu și reprimări masive și violente ale opoziției, gen Tipătescu. Și toată lumea încerca să se descurce cum putea, la fel ca Nae Girimea, Didina Mazu și Mița Baston. Iar conu’ Leonida redivivus intra sub pat de îndată ce vedea la televizor că au ieșit unii cu bâtele pe străzi…
Încet, încet, lumea politică s-a așezat. Foștii comuniști, din liniile a doua și a treia, care preluaseră puterea, s-au convins că perestroika nu este posibilă în România și că trebuie să ne lase să trecem la o economie de piață. Au făcut-o târziu și mulți alții ne-au luat-o înainte. S-au conturat două blocuri mari, de stânga și de dreapta, amândouă ghidonate din umbră de păpușari din fosta securitate.
Liderii stângii s-au transformat în baroni locali, îmbogățiți pe seama statului și a oamenilor din ce în ce mai săraci, dând contracte pe sprânceană prietenilor, rudelor și cunoștințelor cu un return of investment consistent. Atât de consistent încât au ajuns să aibă mătuși și mame pensionare multimilionare. Politica de stânga a rămas doar o fațadă populistă fără niciun suport teoretic ori economic.
Partidele de dreapta s-au fărâmițat, s-au recoagulat doar pentru a se împrăștia din nou, ceea ce a dus la cvasi-dispariția unora din prim plan. Și doar în foarte puține momente, din cele nu foarte multe petrecute la guvernare, chiar au făcut o politică de dreapta…
Și pe măsură ce primele generații de politicieni de după 90 se retrăgeau sau dispăreau, locul lor era luat din ce în ce mai mult de impostori, de analfabeți funcționali, cu studii și diplome cumpărate, plagiate ori falsificate. Nu conta despre ce partid era vorba. Politicile economice și sociale erau generate de unii care citiseră „Economy for Dummies” sau „L’économie pour les nuls”, dar nu le înțeleseseră nici măcar pe astea… S-a conturat o masă de manevră privilegiată, de oameni plătiți de la bugetul statului cu salarii mai mari decât cele pe care le primesc oamenii din firmele private, fără o încărcare corespunzătoare cu sarcini, mult prea mulți pentru posibilitățile unei țărișoare cu populația în scădere datorită migrației accelerate în rândul celor care chiar vor să muncească și să se bucure de roadele muncii lor. Sau cel puțin asta este percepția mea și a multor oameni cu care am discutat.
Și aici suntem deja în plin teatru al absurdului, într-o mică piesă a lui Eugen Ionescu, tradusă la noi Diploma de bacalaureat, dar care în original se numește La Lacune (Lacuna). Pentru că asta sunt pentru oamenii politici diplomele lipsă, cumpărate ori plagiate, niște lacune care pot fi acoperite prin bani, relații și putere.
În această piesă se descoperă că un mare academician nu-și luase diploma de bacalaureat, dar făcuse totuși facultatea, pentru că se putea, obținuse doctorate și alte titluri științifice etc., etc. I se spune că nu este sau n-ar trebui să fie nicio problemă, la nivelul lui, trebuie pur și simplu să-și dea examenul. Și nimeni nu crede că ar fi vreo problemă să-l și treacă. Dar surpriză: pică examenul și, mai mult, examinatorul spune că în viața lui nu a corectat o lucrare mai tâmpită. Și pentru că este vorba de teatrul absurdului, academicianul îl sună pe Iohannis al lor pentru a-i cere ajutorul, dar acesta-i spune că nu poate să vorbească cu el, pentru că nu-l lasă mă-sa…
Legenda spune că pentru această piesă ar fi fost interzis la noi Eugene Ionesco, așa cum este cunoscut în toată lumea, pe vremea tovarășului și a tovarășei. Probabil mai țineți minte câte titluri aveau cei doi, după o carieră universitară de câteva clase mai mult ca trenul…
Ei bine, în România aceste „lacune” sau diplome întârziate, luate de la așa numitele „fabrici de diplome”, sunt o normalitate, mai ales în rândul politicienilor. Există un domn care a găsit timpul să analizeze CV-urile politicienilor, iar dacă vă veți face timp să le citiți, la majoritatea veți fi îngroziți. Oare cum am putut să lăsăm asemenea oameni la cârma țării? Nu-i de mirare că „vasul”, cum ar zice un fost președinte și primar, a fost și continuă să fie în derivă.
Iar noi ne ducem la vot și nici măcar nu contează cu cine votăm pentru că 99% dintre ei sunt niște impostori! Iar promisiunile din timpul campaniei nu vor fi respectate decât dacă le pot aduce foloasele pe care și le doresc. Pe toți îi unește un arivism ieșit din comun, dorința de a se îmbogăți peste noapte, de a-și conserva cu orice preț averea astfel dobândită și privilegiile!
Mi-aș dori să ajungem din nou într-un punct zero, iar la următoarele alegeri să văd numai oameni noi, care provin din economia reală, cu experiență de management și leadership, dar din păcate acest lucru nu este posibil… Cu câteva excepții par să rămână aceiași oameni care vor perpetua sistemul, indiferent de câștigător. Oamenii competenți ori nu au loc, nici dacă și l-ar dori, ori nu vor să intre în cocină și stau pe margine și comentează. Iar când vedem câte un nume cunoscut în cap de listă ne întrebăm pur și simplu ce caută acolo. E de fapt introdus pentru a aduce voturi, pentru a fi o locomotivă pentru vagoanele de analfabeți din spate. Și oricât de imaculat ai fi, deși părerea mea este că majoritatea suntem ca niște dalmațieni (toți avem pete și toți lătrăm), dacă intri în cocină și te amesteci cu porcii oricum te umpli de noroi și de rahat!
Și uite așa, ne-au trebuit „doar” 30 de ani pentru a trece de la Caragiale la Ionescu, deși ultimul se năștea când celălalt era aproape de moarte… Ce mai urmează?
Acest articol l-am scris și l-am publicat cu puțin timp înainte de ultimele alegeri parlamentare. Cu tristețe constat cât de actual rămâne pentru că în orice moment, dacă ne uităm la politica românească putem extrapola cu o scenă din Caragiale sau Ionescu…
