Este oare autocunoașterea periculoasă pentru conducători?
Toată lumea îl citează pe Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți…” Un citat oportun în „confortul” unei relații maestru/elev în antichitatea greacă. Dar ce înseamnă cunoașterea de sine în întreprindere, pentru un director? În definitiv, întrebarea se pune, exercițiul este periculos, ROI-ul (rezultatul investiției) dificil de măsurat, iar riscul rămâne mare. Și dacă a se cunoaște ar fi inutil sau chiar periculos?
Ce? A se cunoaște este înpăimântător!
A se cunoaște pe sine în contextul întreprinderii este cel puțin o idee ciudată: nu aduce niciun câștig în termeni de valoare sau în cursul unei acțiuni. Există un risc major de a ridica piciorul, de a se lăsa descoperit și oare ce se va găsi sub preș? Părțile magnifice ale personalității sale sau incoerențe stranii ascunse în umbra unei peșteri ori sub preș? În plus incoerențele pot avea consistența unei mlaștini, iar cel ce încearcă se trezește mânjit complet de noroi. Să ne imaginăm un moment că unul dintre directori face acest exercițiu în fața unui comitet de direcție… Până la urmă, ceea ce descoperă este cu adevărat real? În definitiv, cel care caută este singurul – împreună cu eventualul său consilier – care vede ceva dansând, acolo înăuntru. Consilierul poate profita de exclusivitate pentru a prelua controlul asupra celui pe care-l sfătuiește sau poate chiar asupra întreprinderii. Și în plus se poate trezi singur, pentru că adevărul său social nu mai este același, dar ceilalți au rămas acolo. Pentru a-l parafraza pe Simon Sinek: „Și majoritatea, cinică, spune: „Noi nu vă credem. Nu vrem asta. Nu ne place. Ne înspăimântați.”” Un mic gust de thriller…
De ce să vă cunoașteți dacă nu folosește la nimic…
Beneficiile așteptate de la o muncă de autocunoaștere în întreprindere sunt în general „postura”, leadershipul, influența, comunicarea și încrederea. Pentru postură este suficient un scaun directorial, un birou mai mare cu fereastră cu vedere și două degete pentru a folosi o tastatură. Angajatul sceptic răspunde în general că este suficient să cunoști tehnicile de comunicare și să le aplici pentru a obține aceleași beneficii. Alții, mai subtili, amintesc că încrederea nu a fost niciodată un lucru de bază, necesar în întreprindere. Experiența mi-a arătat de fapt, spre marea mea dezamăgire, că anumite întreprinderi funcționează foarte bine sub teroare, incoerență, dând vina pe alții sau pe baza altor ingrediente la fel de nocive. Ele pot chiar să genereze beneficii și chiar pe termen lung! Aici, un angajat trebuie în primul rând să învețe să supraviețuiască sau să se impună în aceste jocuri de putere. Ce tehnici vor fi potrivite?
Ce? Faceți ce zic eu și nu…
Și atunci această cunoaștere? În afara întreprinderii? Tot Socrate ne va salva și de data asta: „Fii ceea ce vrei să pari.” Inamicul numărul unu al carismei este „incoerența”: „faceți ce spun eu…” Incoerent, directorul revine și aplică diverse tehnici, concepte sau cuvinte. Dar el nu a sesizat și nu a încarnat sensul: vorbește tot timpul de ascultare. Și foarte repede, colegii încep să se amuze. Acasă, părintele urlă la copil pentru că face zgomot… Obiceiul, urgența, grupul fac presiuni și vechile obiceiuri revin. La scara întreprinderii, incoerența are un dicton: „cizmarul cu încălțările rupte”, o școală de management prost condusă, o întreprindere sau un serviciu în care personalul se critică reciproc.
Din contră, coerența invită, de exemplu, o firmă de consultanță să se reorganizeze destul de des. Iar această incoerență mai are un cost: „distrugerea încrederii”. Încrederea distrusă se traduce printr-un mesaj confuz, afaceri în scădere, proceduri suplimentare, o suprasarcină de control, creativitatea pierdută și toată lumea demotivată. Cu siguranță, o întreprindere incoerentă poate face o cifră de afaceri frumoasă, dar cu ce preț? Și ceea ce nu se câștigă? Și oportunitățile ratate? Cu mai multă încredere putem să ajungem la aeroport cu doar 20 de minute înaintea zborului. Dacă coerența între „a fi” și „a părea” este economică, cum poate să o obțină un director? Pare indispensabil să cunoască ce „este” și ce „pare” a fi, pentru a le pune în coerență. Trebuie să deschidă cutia Pandorei. Și acum să-l cităm integral pe Socrate: „cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște zeii și universul”. Și mai rămâne o singură întrebare: cum procedăm?
Alte articole recomandate:
Management prin intermediul chestionarelor sistemice
Richard Hall și secretul reușitei la locul de muncă
Diferențele între o întreprindere eliberată (holocrație) și o organizație clasică
