Principiul transparenței – între postură și dictatură
Pentru cei care comunică, transparența este o imensă prăjitură cu frișcă, din care ne înfruptăm fără limite. Dar atenție să nu distrugeți comunicarea în numele transparenței. A comunica nu înseamnă numai expunere. Înseamnă și o alegere, a edita, a filtra, a orienta, a da un sens și a spune o poveste.
Înainte de a trece mai departe, vă recomand să citiți articolul Principiul transparenței – exigență morală sau regresie democratică.
Conceptul de transparență s-a impus în societățile democratice cu piețe avansate. Și este cu atât mai bine. El s-a impus pe planuri morale, culturale, dar și normative. Sunt fără număr înaltele autorități și alte comisii care garantează transparența. Aceasta s-a impus chiar și în dreptul pozitiv și se plasează la un eșalon foarte ridicat în ierarhia normelor.
Când transparența se mută în postură și se golește de conținut
Suntem de fapt scufundați într-o societate a transparenței. Până într-acolo încât conceptul de transparență s-a transformat într-unul absolutist a cărui valoare este în mod esențial existențială, independentă de scopurile care-i pot fi atribuite. Nu contează motivele, nu contează circumstanțele, trebuie să fim TRANSPARENȚI. Numai că transparența de dragul transparenței se poate rapid transforma într-un vid… Importante la niște oameni politici în ziua de azi nu mai sunt propunerile sau viziunea lor, ci postura, stilul și sinceritatea lor aparentă. Transparența devine un scop în sine și un mijloc de a întări apropierea imediată cu alegătorii potențiali.
Opinia publică este de altfel avidă de transparență
Ea vrea să știe totul și să vadă cărțile date pe față. Este vorba de o adevărată obsesie, insațiabilă prin natura ei, care poate vira rapid spre complotism și voyeurism. Membrii societății civile o joacă în egală măsură și transparența este un concept care poate fi instrumentat cu ușurință în cadrul numit de sociologi „calcul strategic al actorilor”. În numele transparenței se poate cere orice. Luați o asociație ecologistă care se mobilizează împotriva unui proiect. Oricare ar fi pertinența proiectului respectiv sau interesul său pentru colectivitate, cei care-l combat, prevalându-se de principiul transparenței, vor beneficia de la început în mod sistematic de o imagine favorabilă, care le va legitima revendicările. Cererea de transparență nu mai este numai un principiu. Este în mod egal o valoare, un drept, o revendicare și un instrument redutabil pentru a realiza un obiectiv. Web-ul, rețelele sociale sau canalele de informații sunt instrumente pline de zel în impunerea transparenței, care devine pentru ele o afacere lucrativă. Ele vin fără intermediari și fac instantanee legătura între eveniment (ori persoanele care crează evenimentul) și opinia despre el. În numele transparenței și a dreptului la informare ni se dezvăluie sub ochii noștri societatea spectacolului. Transparența este căutată, scenarizată și devoalată. Până la urmă, transparența în exces ne disimulează esențialul: punerea la o distanță critică și înțelegerea rațională a evenimentelor.
O dictatură a transparenței?
Cu bune și cu rele, suntem astăzi condamnați la transparență. Dar care sunt limitele acestui concept? Poate fi circumscris câmpul de aplicare al principiului transparenței? Există o legătură intrinsecă între libertatea individuală și opacitate și deci între democrație și dreptul la secret. Atunci când transparența ajunge să atingă integritatea vieții private, în acel moment apare spectrul totalitarismului. Trebuie citită cartea de Hannah Arendt „The Origins of Totalitarism” – Originile titalitarismului – (și imediat după aceea „Démocratie et totalitarisme” – Democrație și totalitarism – de Raymond Aron, fără să uitați „1984” de George Orwell). În această operă majoră, ea decortichează, într-o manieră cu adevărat chirurgicală, atributele, mecanismele și modurile de acțiune ale unui stat totalitar: masa care înlocuiește clasele sociale, dispariția corpurilor intermediare, legătura directă între șef și indivizi, pregnanța ideologiei, dar și dispariția oricărei sfere private (dar mulți dintre noi am trăit și am simțit pe propria piele asta, nu-i așa?). Într-o anumită manieră, principiul transparenței este împins la paroxism și redus la neant respectul pentru viața privată. Individul și intimitatea sa dispar în fața unei ființe exclusiv sociale, care nu există decât prin grupul căruia îi aparține. Nu suntem încă acolo din fericire, dar trebuie să păstrăm în mod constant în minte importanța de a circumscrie câmpul de aplicare al principiului transparenței, astfel încât să păstrăm separația necesară între viața publică și cea privată, între individ și ființa socială.
Transparența participă la delegitimarea actorilor și la demitizarea democrației?
Aici mă voi mulțumi să-l citez pe Pierre Rosanvallon pentru care transparența se poate dovedi o virtute de substituție în fața demitizării lumii: „O adevărată ideologie a trasnsparenței s-a erijat încet, încet în locul idealului democratic de a produce o lume comună. Transparența a devenit virtutea care s-a substituit adevărului și interesului general într-o lume marcată de incertitudine. Noua utopie a transparenței devine în acest fel motorul demitizării.”
Dacă vrem exemple concrete, putem vorbi de Wikileaks. Atunci când Julian Assange încarcă online mii de documente secrete, care dezvăluie practicile Statelor Unite în timpul celui de-al doilea război din Iraq sau legăturile între țările care compun coaliția, el acuză, în numele transparenței, actori politici democratici de prim plan. Acțiunea sa este lăudabilă pentru că nu există o veritabilă transparență fără o contrapondere și pentru că dovedește puternica duplicitate, chiar imoralitatea acțiunilor angajate chiar în numele democrației. Dar de fapt el participă la delegitimarea actorilor și la demitizarea democratică. Investigația este fațeta militantă a transparenței.
Concluzie: transparența, un concept de neocolit, dar relativ
Fie că o apaludăm sau regretăm, suntem în ziua de azi condamnați la transparență. Personal, consider transparența, în ciuda tuturor criticilor pe care i le putem opune, un progres democratic major și ireversibil. Cu atât mai bine! Dar atenție! Dacă suntem condamnați la transparență, acest concept este mai subtil decât pare. El nu poate fi operat decât cu condiția să-l luăm în considerare cu dimensiunile sale multiple. Este un concept esențial relativ care trebuie contextualizat, adică luat în considerare cu interacțiunile cu obiectivele pe care le desemnează, circumstanțele în care se aplică și consecințele pe care este susceptibil să le genereze. De altfel, și pentru a nuanța ceea ce am scris mai sus, nu sunt convins că „opinia” necesită cu orice preț și în orice circumstanțe respectarea strictă a principiului transparenței. Ea nu vrea să vadă totul în mod necesar, dar vrea să fie sigură că nu i se ascunde nimic. Opinia publică ar trebui să fie din ce în ce mai educată și formată. Ea reușește din ce în ce mai bine să decodeze posturile și falsurile. Cred că există o mai mare cerere de sinceritate decât de transparență. Postura nu nu mai este suficientă…
Alte articole complementare:
De ce autocritica vă ajută să reușiți
