Blog

Nu este suficient, în calitate de intervenient, de a te prevala de o abordare sistemică pentru a reuşi să analizezi o situaţie organizaţională şi de a ajuta la transformarea ei. Abordarea sistemică furnizează câteva reflexe intelectuale de bază, dar ele trebuie aprofundate prin intermediul unor metode de analiză şi acţiune mai precise şi mai elaborate.

Nicio teorie în ştiinţele umane nu acoperă într-o manieră satisfăcătoare toate aspectele identificate. De aceea metodologia pe care o utilizăm în intervenţie face apel la mai multe referinţe teoretice, dintre care două în mod special:

• Şcoala de la Palo Alto pentru aspectele relaţionale;
• Teoria organizaţională a lui Henry Mintzberg pentru aspectele legate de structură, piaţă, scopuri şi putere.

Şcoala de la Palo Alto

Pentru subsistemul relaţional, inspiraţia vine de la şcoala de la Palo Alto (Watzlawick, Fisch, Weakland, Gill, Wittezaele, Garcia etc.). Este vorba de un curent de cercetare asupra fenomenelor comunicării, început în anii 30 cu lucrările antropologului Gregory Bateson şi continuat apoi de diverşi autori, printre care şi terapeutul şi filozoful Paul Watzlawick.

Şcoala de la Palo Alto acordă o atenţie deosebită influenţei pe care comportamentul unei persoane – ceea ce spune, dar şi comportamentul non-verbal: gesturi, postura corporală, mimica feţei, intonaţia etc. – o are asupra comportamentului unei alte persoane şi asupra efectului de retur al comportamentului acestei alte persoane asupra celei dintâi (ceea ce numim retroacţiune sau feed-back). Uneori comportamentul de retur are ca efect întărirea comportamentului de plecare, ceea ce poate crea “cercuri vicioase”. Este cazul particular al unei persoane care încearcă să schimbe comportamentul alteia, dar această tentativă produce un efect contrar celui aşteptat (a doua persoană “rezistă” influenţei exercitate de prima) determinând-o pe prima să-şi amplifice tentativele şi aşa mai departe.

Şcoala de la Palo Alto ne permite o mai bună înţelegere a acestor “cercuri vicioase” sau altfel spus a acestor situaţii de comunicare “blocată” şi de a prescrie unui sau altuia dintre protagonişti comportamente total diferite de cele pe care le folosesc în mod obişnuit şi care creează “blocaje” sau “rezistenţă”, fie influenţându-le percepţia asupra relaţiei prin ceea ce se numeşte “recadrare”, ceea ce îi determină de asemenea să-şi schimbe modul de acţiune.

Teoria lui Mintzberg

La nivelul subsistemelor de structură, piaţă, scopuri şi putere, inspiraţia principală vine din teoria lui Mintzberg.

Aceasta descrie organizaţiile cu ajutorul mai multor variabile. Astfel, în materie de structură, Mintzberg este interesat de maniera în care este asigurată coordonarea muncii operatorilor (adică muncitorii care stau la baza organizaţiei, cei care sunt în contact cu produsul sau clienţii). Această coordonare se poate face prin diferite mecanisme, cum ar fi:

• Supravegherea directă atunci când un responsabil dă ordine şi supraveghează realizarea lucrului;
• Ajustare mutuală când muncitorii discută între ei despre sarcinile pe care le au de îndeplinit;
• Standardizarea proceselor atunci când “analiştii” (ingineri, informaticieni, finanţişti etc.) pun la punct maşini, programe informatice, planuri de producţie, care au ca efect stabilirea procedeelor de lucru, a gesturilor muncitorilor etc.

Aşa cum analiştii pot standardiza procedee, la fel pot standardiza rezultatele care trebuie obţinute, calificările muncitorilor sau chiar valorile la care trebuie să adere. În funcţie de organizaţie, un anumit mecanism va fi privilegiat în detrimentul altuia.

Mintzberg se interesează în mod egal de piaţa organizaţiilor. El o caracterizează în funcţie de criterii cum ar fi previzibilitatea, omogenitatea, complexitatea şi concurenţa. Să luăm ca exemplu gradul de previzibilitate. O piaţă foarte previzibilă – să ne imaginăm clienţi care rămân fideli organizaţiei şi ale căror cerinţe se modifică foarte puţin în decursul timpului – conduce organizaţia la o coordonare a lucrului prin standardizare, în timp ce un mediu imprevizibil – o clientelă care se schimbă în mod impredictibil sau ale căror cerinţe nu pot fi prevăzute – determină organizaţia să adopte mecanisme de coordonare mai suple.

Mintzberg oferă şi nişte repere interesante pentru analiza scopurilor organizaţiei. El propune în special o distincţie între scopurile de misiune şi cele de sistem. Vom numi scopuri de misiune acelea centrate pe rezultatele oferite clienţilor, în timp ce scopurile de sistem se referă la rezultatele pe care organizaţia le caută pentru ea însăşi (supravieţuire, creştere, eficienţă etc.) sau pentru membrii săi (autonomie, nivel de salarizare etc.).

Referitor la putere, întrebarea pe care şi-o pune Mintzberg este de a şti care sunt actorii care influenţează cel mai mult deciziile importante. Sunt numai proprietarii sau directorii? Sau au un cuvânt de spus şi cei de la baza organizaţiei, aşa cum este cazul în numeroase organizaţii care folosesc personal de înaltă calificare? În cele două cazuri avem organizaţii centralizate sau descentralizate.

Teoria lui Mintzberg permite analiza diferitelor subsisteme şi acţiunea în raport cu acestea. Dar interesul teoriei constă în combinarea variabilelor pentru a construi o tipologie a organizaţiilor. Autorul distinge configuraţii antreprenoriale, birocratice, misionare, profesionale şi inovative.

Anumite organizaţii din lumea reală pot fi relativ apropiate de o configuraţie teoretică; ele sunt în acest caz relativ pure. Majoritatea organizaţiilor sunt însă apropiate de doua sau chiar trei tipuri, fiind numite organizaţii hibride. Aceste organizaţii au o mare importanţă pentru că ele prezintă cele mai multe tensiuni şi cele mai multe dezechilibre. Din acest punct de vedere se poate face o analogie între această noţiune de hibrid pornind de la Mintzberg cu cea de comunicaţie blocată prezentată pornind de la Palo Alto. Adesea, acestea sunt organizaţiile care au nevoie de intervenţie.

Cele două referinţe teoretice prezentate au ca particularitate alinierea cu metodologia sistemică utilizată în intervenţie. Şcoala de la Palo Alto insistă asupra legăturilor existente între comportamentele diferiţilor protagonişti ai unei interacţiuni. Iar teoria lui Mintzberg pune în evidenţă legăturile dintre diferitele variabile care caracterizează structura unei organizaţii, legături de la care autorul îşi construieşte tipologia configuraţiilor.

Alte articole complementare:

Leadership-ul nu este un joc al clonelor

Cum să dați stresului lovitura de grație

Ceea ce spuneți este important – cum să comunicați mai bine în timpul schimbărilor

Resuscitarea artei de a pune întrebări