Blog

Peste vreo două ore a ieșit chiar primu secretar cu alți trei tovarăși = „Deschide to rog ferestrele să mai iasă fumu. Și pe urmă roago pe tovarășa Stela să mai facă niște cafea.”

Dăduse cu ochii de mine și nu păruse mirat să mă găsească în puterea nopții acolo în anticameră.

Când îmi strânsese mâna mă trăsese ușurel dupe el = „Hai să ne des-morțim. Nu ai luat în primire Adunații?”

Ieșisem pe coridor = „De acolo vin și dimineață plec înapoi.”

„Mi se pare mie ori ai venit ca să ceri și pentru nevastă transferu? Dacă ai găsit vreun loc liber acolo la școală să știi că se aprobă.”

Patrulam numai noi doi pe coridoru lung și ne-luminat spre capete.

„Am venit pentru că nu înțeleg. Mă duc ori unde e nevoie și fac orice mi se cere dar însă unde nu înțeleg am și eu dreptu să mi se explice.”

„Așa este. Numai că dacă e ceva de ne-înțeles în cazu tău mie mi se pare că nu eu aș fii dator cu vreo explicație.”

În capătu coridorului a răsucit un comutator și a aprins o lumină = „Măcar cum se pune problema ai înțeles?”

Deci tot nu trecusem eu chiar de geaba prin lume.

Dar însă ce să explic eu când nu găseam nimic de explicat?

Am mers în tăcere până în celălalt capăt al coridorului și a mai răsucit un comutator = „Îți mai amintești tu Marțiane prima noastră discuție?”

Cum aș fii putut să o uit.

„Erai tu furios pe ziaristu acela care îți aranjase din condei viața. Iar în dosaru tău mai era o notă depre niște discuții purtate cu tine în legătură cu unele metode folosite în mișcarea stahanovistă cum îi spuneam noi pe atunci întrecerii socialiste. Îți amintești cum te ai încurcat la întrebarea mea dacă ai fii în stare să minți dacă partidu îți cere?”

A râs de unu singur.

„Mi se pare mie că a trecut mult de atunci pentru-că îmbătrânesc dar însă tu ești tânăr și ar trebui să știi câți ani au trecut.”

5. Aproape 6.

„Așa. Și de când ești însurat câți sânt?

3. La vară se împlineau 4.

„Ca să vezi Marțiane cum îmbătrânesc. 3 ani sânt o nimica pentru o viață de om dar însă uite că eu nu îmi aminteam nici când ai făcut tu nunta. Ori poate că ai făcuto la socri?”

În primu moment mintea mea obosită mă dusese la un reproș și mă apucasem să îi explic că nu fusese nici o nuntă și în general cum decursese căsătoria noastră în plin examen de absolvire a școlii. Vorbeam și dintr-o dată îmi dădusem seama că nu putea să îi ardă tocmai atunci primului secretar că nu îl invitasem la nuntă – mai rămânea chestia cu socrii dar însă eu la socri nu fusesem nici o dată și nici nu știam dacă există.

„Cum să nu existe măi Marțiane? Doar nu or mai exista pe lumea aceasta și alții care să poată spune ca tine – și mamă și tată pădurea!”

De existat puteau să existe căci lumea este destul de mare pentru aceasta dar însă cu Stana nu era cazu – atâta doar că eu nu auzisem nici măcar o vorbă despre părinții ei de când ne cunoșteam. Știam doar că plecase de acasă de mică și singură se zbătuse și își făcuse un rost în viață.

Se oprise în ușa biroului său și mă întrerupsese dintr-o dată prididit de oboseală = „Ne luarăm cu vorba și e târziu. Unde am ajuns și de unde pornisem. Era vorba de întrebarea aceia. Mi se pare mie ori astăzi nu te mai încurcă o asemenea întrebare ca acum 6 ani?”

Tovarășa Stela tocmai venea cu un ibric mare și cât îi deschisesem ușa să treacă lăsând în urmă aburi de cafea mintea mea avusese răgazu să facă toate legăturile.

„Tovarășe prim. Este ceva cu familia nevestii?”

Mă măsurase din cap până în picioare ca și la prima noastră discuție = „Mie poate să mi se pară că nu știi nimic. Dar o să îți fie foarte greu să dovedești. Sânt situații în viață când este prea târziu să afli de la alții ceia ce trebuia să știi de la început.”

A intrat în birou și eu nu știu cum am ajuns acasă.

Stana dormea cu lumina aprinsă.

Cred că am strigat înainte de a trânti ușa ce este cu familia ei.

A sărit din pat direct cu degetu pe buze = „Ai să trezești vecinii. Cât e ceasu?”

Nu îmi ardea nici de ceas nici de vecini.

Voiam să știu ce era cu familia ei.

Îmi arătase cu degetu o telegramă pe masă.

„Sântem sănătoși. Tata sapă un canal. Nutza.”

Am citit de două ori și tot nu am înțeles.

„Nuța e sora mea. Probabil că nu a avut curaju să scrie direct ori mi se pare că nici nu se primesc la telegraf vești din acestea.”

Eram într-o asemenea stare că a trebuit să îmi traducă mai departe = „Tata e condamnat și e la canal. Ce nu înțelegi doar e foarte simplu.”

Nici până atunci nici de atunci încoace nu am mai lovit o femeie.

Cred că pentru acel „e foarte simplu” am făcuto.

Nu se ferise și continuase să stea dreptă în timp ce urmele degetelor mele deveneau tot mai roșii pe obrazu ei.

„Poți să mă bați dacă tu crezi că așa se rezolvă problemele.”

Și de palma aceia îmi părea rău deși o meritase.

Când mă mai liniștisem am întrebat de când știa de condamnare și fără o vorbă îmi arătase din nou cu degetu telegrama dupe masă – purta într-adevăr data acelei zile.

Dar nu era o dovadă pentru-că putea să fii știut mai de mult și oricum depindea cum întrebase.

„Am stat la poștă până când a venit răspunsu și imediat am telefonat dupe tine la Adunați. Dar am să cer și formularu telegramei mele – sânt numai 7 cuvinte și poți să le notezi ca să mă verifici. Sa întâmplat ceva la voi? Răspundeți imediat.”

Dar avusese adresa.

Deci mai purtaseră corespondență.

Și fără să îi spun bănuiala mea am început să răscolesc prin casă.

Ajunsesem la șifonier când a înțeles singură despre ce este vorba = „Stai liniștit și judecă logic așa cum îți place ție. Dacă existau scrisori și aș fii vrut să nu le găsești aveam timp să le distrug întru cât de azi dimineață sânt singură. Dar pe cuvântu meu că nu am scris și nu am primit nici o scrisoare.”

Și adresa?

„Stau și acum în casa lor deși între timp a fost naționalizată.”

Dacă fusese naționalizată înseamnă că este o casă mare.