Blog

Vineri dimineață nu am mai asteptat să se deschidă micul dejun la hotel și la cinci și jumătate eram deja în microbuzul lui Peter pentru a trece în Elveția. Noi românii, cinci la număr, nu aveam vize și deci nici nu ar fi trebuit să încercăm să trecem frontiera elvețiană… Dar Peter a insistat atât de mult că trebuie să mergem și că nu este niciun pericol, încât am acceptat.

Când ne-am apropiat de frontieră ne-a zis să tăcem din gură și să ne prefacem că dormim. Și așa am făcut.

El s-a oprit la frontieră și un grănicer elvețian a venit la geamul microbuzului. Peter i-a zis ceva pe memțeste și i-a dat cartea lui de identitate. Au mai schimbat câteva fraze, au râs un pic, apoi elvețianul a plecat, iar Peter a mișcat mașina câțiva metri mai încolo, pentru a parca pe marginea drumului, a oprit motorul, a luat actele și a coborât fără să zică nimic.

Noi în timpul ăsta făceam pe morții-n păpușoi, încercând să vedem printre gene unde se dusese.

S-a întors după mai puțin de zece minute, a pornit mașina și am plecat mai departe. Abia atunci a deschis gura să ne ureze bun venit în Elveția. Și ne-a explicat că grănicerul îl întrebase de noi, iar el i-a răspuns că suntem colegi, mergem cu treabă la Basel și că în seara din urmă exagerasem un pic cu șnapsul. Plecasem dis-de-dimineață, eram obosiți și ne luase somnul. Îl întrebase dacă vrea să ne trezească, dar omul răspunsese râzând că nu e nevoie. Apoi parcase mașina și se dusese să cumpere vinieta pentru Elveția, care era 20 de franci elvețieni pe an calendaristic.

Ne-am oprit un pic mai departe, la o benzinărie, unde am băut câte o cafea și am mâncat câte un senviș.

Drumul nostru mergea practic paralel cu frontiera, spre est. Era o națională care nu rata nicio localitate. De fapt nici nu avea pe unde să le ocolească pe terenul acela muntos. Am văzut atunci, pe lângă casele tradiționale, parcă scoase de pe niște cărți poștale, și niște bloculețe superbe, cum nu mai văzusem vreodată, construite pe panta unor dealuri, urmărindu-i înclinația, cu fiecare etaj retras față de cel inferior, iar acoperișul etajului inferior devenea terasă pentru cel superior. Și aici, ca și la Paris, aceste terase supradimensionate erau de-a dreptul împădurite.

Am ajuns pe la nouă și jumătate la prima fabrică și ne-am întâlnit cu doi specialisti de la Polysius. Fabrica era una obișnuită, însă foarte modernă cu toate echipamentele de ardere și răcire a chincherului realizate de Polysius. Combustibilul principal era cărbunele, iar moara de carbune, similară cu cea pe care o văzusem la Le Havre, era nemțească, produsă de firma Loesche. Ghizii noștri au insistat pe instalația de răcire a clinkerului ieșit din cuptor, cu un răcitor grătar de ultimă generație, cu un material nou pentru plăcile răcitorului, mult mai rezistente la uzură și temperatură, dar și cu un nou sistem de ventilație. Acest răcitor aducea clincherul aproape de temperatura ambientală în timp ce îl împingea spre transportoarele din capăt, care urmau să-l ducă spațiile de depozitare dinaintea morilor de ciment. Plăcile fixe și mobile ale răcitorului alternau și erau găurite pentru a permite trecerea aerului de răcire, utilizat apoi ca aer de combustie de arzătorul cuptorului.

De aici am plecat mai departe către cea de-a doua fabrică, însă de data asta am continuat spre sud-est, intrând un pic și spre interiorul Elveției.

Deosebit la această fabrică, față de prima, era sistemul de ardere al pneurilor, introduse întregi la capătul rece al cuptorului rotativ. Era prima oară când vedeam, noi românii, un asemenea sistem care înlocuia până la 25% din combustibil cu anvelope uzate. Bineînțeles că tot sistemul era complet automatizat. Singura operatiune care se realiza manual era agățarea anvelopelor în cârligele unui transportor, care le ducea până la un sas presurizat unde erau introduse în cuptor. Puteau fi alimentate anvelope de autoturisme sau de camioane, dar nu cele mari de la tractoare, utilaje agricole sau camioane gigant. Am mai discutat câteva aspecte tehnice esențiale, legate de arderea pneurilor și de eventualele părți ale acestora care ar fi putut influența calitatea clinkerului, apoi ne-am luat rămas bun de la specialiștii germani ai firmei Polysius și am pornit înapoi spre Basel.

Ajunși aici, înainte de a ieși spre Germania, am intrat un pic în oraș, până în centru, unde o parte a străzii era în Franța, iar cealaltă în Elveția. Ne-am plimbat, apoi, profitând de vremea frumoasă, am luat masa la o terasă, admirând eleganța trecătorilor.

Era destul de târziu când am pornit înapoi spre Frankfurt, însă Peter și-a lăsat greu piciorul pe pedala de accelerație, iar microbuzul aproape a zburat pe autostradă, lăsându-ne la hotel înainte de ora opt seara.

Le-am multumit lui Peter și lui Florin pentru superba excursie oferită și lucrurile interesante pe care le-am aflat în cele trei zile, am refuzat invitația la cină și ne-am luat la revedere pentru că a doua zi urma să plecăm devreme spre casă.

Dar socoteala de-acasă rareori se potrivește cu cea din târg. Când l-am sunat pe domnul Ertl să-i spunem că nu ne mai putem vedea pentru că era deja târziu și a doua zi doream să plecăm devreme spre casă, a insistat foarte mult să venim la ei la cină, pentru că se pregătiseră, și chiar a venit să ne ia cu mașina de la hotel.

Așa că am petrecut o seară agreabilă în compania familiei Ertl, savurând o cină foarte gustoasă, care combina feluri românești cu cele nemțești, și discutând despre orice, dar nu despre afaceri. Ne-au indicat și un loc unde ne puteam opri să facem cumpărături a doua zi, la ieșirea din oraș. Iar la sfârșit ne-au chemat un taxi, care ne-a dus la hotel, pentru că după multe beri și șnapsuri, nu mai era indicat pentru domnul Ertl să conducă…

A doua zi ne propusesem să ne prindă ora nouă deja pe drum, așa că n-am mai stat la discuții. Oricum eram atât de obosiți după toate peripețiile acelei zile încât ne-am prăbușit pur și simplu în paturi și am adormit buștean!