Blog

La FCB ne aștepta o echipă tehnico-comercială solidă. Noi le-am povestit despre fabrică și despre planurile de viitor, iar ei ne-au vorbit despre tehnologiile lor, mai ales pe partea de măcinare, a cărbunelui și a clincherului. Bineînțeles că am adus vorba și despre presa cu role, echipamentul pe care ei îl dezvoltaseră de curând, și ne-au răspuns cu o prezentare detaliată despre echipament și rezultatele așteptate. Apoi am mers în atelierele de producție și testare, unde am văzut chiar și primele două prototipuri ale presei cu role. Primul părea o jucărie un pic mai mare, dar al doilea era deja o instalație de măcinare de capacitate mică. Și am văzut și prima instalație la scară industrială care era în fază finală de montaj și urma să fie testată și livrată beneficiarului în mai puțin de o lună. Dar nu ne-au spus cine urma să fie beneficiarul și nici în ce fabrică urma să fie montată.

După prânz am plecat spre Le Havre însoțiți de Bernard, unul dintre specialiștii în măcinare care participase la discuțiile din cursul dimineții. Ca să nu ne înghesuim, ne-am despărțit și eu m-am suit în mașină cu Bernard, iar turdenii ne-au urmat în mașina lor.

De la Lille la Le Havre drumul mergea numai pe naționale. Uitându-mă pe hartă am văzut că vom trece pe lângă Amiens și l-am întrebat pe Bernard dacă putem face un ocol, ca să vedem catedrala. Nu fusesem niciodată în acest oraș, dar citisem că acolo se află cea mai mare catedrală gotică din Franța. Bernard a acceptat și ne-am oprit cinci minute într-o parcare pentru a-i informa și pe ceilalți despre acest ocol.

Catedrala din Amiens este într-adevăr imensă! Din păcate orașul a venit prea aproape și este aproape imposibil să o vezi în toată grandoarea ei. Am intrat un pic și înăuntrul catedralei și am avut grijă să nu ne pierdem în labirint în timp ce admiram miile de personaje ale stranelor sculptate.

Un bloc turn îmi sărise în ochi, pentru că depășea cu mult în înălțime celelalte clădiri din oraș. Era vorba despre Tour Perret, un bloc de locuințe și birouri, unul dintre primii zgârie-nori francezi (în franceză expresia este „gratte-ciel”, deci zgârie cerul, nu norii), construit în 1952, însă care nu a putut fi folosit inițial pentru că era mai înalt decât castelele de apă și etajele superioare nu aveau apă curentă. Le-au trebuit inginerilor zece ani ca să rezolve această problemă…

Imediat după ieșirea din Amiens a început ploaia, care s-a transformat rapid într-o furtună puternică. Abia vedeam drumul printre rafalele de ploaie, iar Bernard trebuia să țină permanent un ochi în retrovizoare, ca să fim siguri că nu-i pierdem pe ceilalți.

Am ajuns la hotel după ce s-a înserat, iar ploaia continua să cadă torențial. Era la marginea orașului, chiar sub vechiul pod de la Tancarville, încă cel mai lung pod suspendat al Europei, cu a sa travee centrală măsurând 608 m. Anul următor, podul vecin, Pont de Normandie, avea să-l detroneze cu traveea sa de 856 m.

Camerele de hotel erau curate, frumos mobilate, fără luxul de cinci stele de la Lille, și nu aveau numere, ci erau numite după pacheboturile franceze care făcuseră ruta transatlantică spre New York. Și chiar aveau pe perete, deasupra paturilor poza vasului al cărui nume îl purtau. Noi am stat în France, iar Munteanu și șoferul în Normandie. De fapt fuseseră trei transatlantice cu numele France. Cel de pe peretele nostru era ultimul dintre ele și în același timp ultimul transatlantic francez inaugurat în 1962.

Restaurantul hotelului era închis lunea așa că am coborât în hol să mergem să mâncăm undeva în oraș cu Bernard. Însă văzând potopul de-afară nu prea ne dădea inima ghes să ieșim. Era o vreme, cum se mai zice încă pe la noi, să nu dai un câine afară din casă, darmite un om…

Doamna de la recepție, care era și proprietăreasa hotelului, ne-a spus că ne poate da niște gustări reci, mezeluri, brânză și, bineînțeles, niște udătură ca să alunece mai ușor pe gât, însă nu mâncare caldă. Am acceptat bucuroși și au scos și ai noștri niște slană, un pic de telemea și o sticlă de palincă. În timp ce mâncam și ciocneam primele pahare de palincă, mi-am dat seama că nu eram la hotelul unde ne trimisese Grelbex coordonatele hotelului din Paris. Acela era hotelul Mercure, din oraș. Asta a declanșat un val de panică printre colegi. Eu mi-am păstrat însă calmul și am întrebat-o pe doamnă dacă pot să dau un telefon local. Și am sunat la recepția hotelului Mercure, unde sosise deja faxul respectiv, adresat mie. I-am dat doamnei de la celălalt capăt al firului, după ce mi-am cerut scuze, numărul de fax al hotelului unde ne aflam și în mai puțin de cinci minute am primit foaia care ne spunea unde trebuia să ajungem a doua zi după-amiază, liniștind pe toată lumea.

Seara s-a încheiat într-o notă de veselie generală, ajutată de deschiderea cu palincă, de vinul roșu de Anjou, ca să alunece mezelurile și brânza pe gât și de un mic coniac, oferit de doamnă din partea casei, pe post de ajutor la digestie. Dacă tot n-am reușit să luăm o cină franțuzească adevărată pe malul oceanului, măcar băutura a fost în ordinea care trebuia!