Blog

–De ce dai bre? De ce dai?

Nu schițase niciun gest, nu rostise nicio vorbă – cel puțin ea nu-și amintește și nimeni n-a îndrăznit până astăzi să-i relateze scena văzută din afară.

–Făt-frumos cu mașină mică! se ridicase din nou glasul răgușit, acoperit apoi de țipete și proteste.

Auzea, vedea și înțelegea totul cu acuitate. Pentru ea era tot scandalul. Și înverșunarea bețivanului, și strădaniile celorlalți de a-l face să tacă. Dar tocmai pe ea o uitaseră – parcă se și vedea, stană de piatră în mijlocul curții vânzolite.

–Haideți să plecăm – auzise chiar lângă ureche un glas calm, cunoscut.

Se lăsase dusă de mână până la poartă.

–Nu!

Se poticnise chiar sub ghirlandele de brad și hârtie creponată.

–Nu vreau să plec așa!

–Veniți, n-are rost să complicați acum lucrurile. Am să mă ocup eu de huligan.

–Dar nu vreau să fug! Nu mi-e rușine de mine, înțelegi?!

–Veniți… Nu trebuie să vă atingă niște vorbe de beat…

Și o purtase de mână în întunericul de dincolo de ghirlande, vorbindu-i cu glas egal – liniștit și liniștitor.

–Nu, nu spun să-l iertați. Nu poate fi iertat și am să mă ocup eu de asta chiar dacă nu mi-ați da voie. Dar vorbele lui de bețiv n-au nicio legătură cu dumneavoastră, nu vă privesc, nu vă ating. Înțelegeți? Nu vă privesc și nu vă ating, nu încape nicio îndoială. Asta trebuie să vă ajute să uitați, am să vă ajut și eu, cu timpul le veți uita oricum, dar cu cât mai repede cu atât mai bine. N-ați face decât să întârziați lucrurile gândindu-vă la ele și luându-le în serios, întrebându-vă de ce, de unde până unde sau primind scuze și cereri de iertare. Ignorați-le, purtați-vă ca și cum nu le-ați fi auzit, sfidați-le…

Fără glasul acela egal și monoton – care o însoțise prin orașul adormit până acasă, până în cameră, până când ațipise într-un fotoliu – cine știe cum ar fi trecut de noaptea aceea. Îi deconectase soneria, îi pusese receptorul alături de telefon, n-o lăsase să aprindă lumina, nici să se apropie de ușa în care cineva ciocănise discret minute în șir și nu plecase de la ea decât târziu, mult după ce ultimii pași ai nuntașilor se pierduseră în liniștea străzii. Iar când se trezise, duminică spre prânz, găsise un plic strecurat pe sub ușă: o delegație pe șapte zile, cu instrucțiuni detaliate și un bilet de tren pentru Oradea, cu loc rezervat la acceleratul de la ora 14.

Parcă adormise cu somnifere: era amețită și o apăsa amintirea confuză a unui vis urât.

Își făcuse bagajele și alergase la gară ca și când n-ar fi avut de ales, abia după ce peronul îi defilase prin fața geamului și nicio figură nu i se păruse cunoscută, fusese în stare să se mire de toate: și de dactilografa care-i bătuse duminica la mașină delegația, și de casierul care-i eliberase fără semnătură avansul de decontare, și de locul rezervat în ultimul moment la un accelerat întotdeauna arhiplin, și de faptul că nimeni dintre nuntași nu-i mai bătuse la ușă și nici nu-i aținuse calea, dar mai ales de certitudinea lui că se va trezi la timp, că va găsi plicul și că va accepta deplasarea, pentru că altfel s-ar fi arătat, măcar l-ar fi zărit…

Opt zile mai târziu, când revenise în uzină cu inima strânsă și rănile încă vii, poate chiar mai adânci și mai dureroase după atâtea derulări scormonitoare, întâmplarea părea adânc îngropată în trecut. O explicație n-avea nici azi, ar fi trebuit să întrebe și nu îndrăznise. Ceva se întâmplase totuși, timpul fusese prea scurt și erau prea mulți pentru a putea crede că în lipsa ei se înțeleseseră cu toții să se poarte așa, ca și când n-ar fi fost acolo și n-ar fi auzit. Câteva excepții erau totuși inevitabile, dar și acestea păreau înțelese să nu-i apară-n cale: Paul, care-i lăsase însă o scrisoare în cutia de la bloc, mireasa – transferată la cerere într-o secție și Sile – șofer pe una din mașinile de servici ale uzinei – care fusese prins de miliție ducând noaptea acasă niște chelneri de la restaurantul „Central” și mutat disciplinar pe un tractor rutier.

În mod normal ar fi trebuit să mai existe o excepție, a patra sau mai degrabă cea dintâi, dar tocmai el – singurul om care n-avea ce să-și reproșeze, dimpotrivă – pur și simplu o sfida.

–Să vedem mai întâi cum v-ați descurcat – pusese el deoparte decontul, fără să-l semneze, obligând-o să raporteze amănunțit asupra unor instrucțiuni strecurate într-o duminică dimineața pe sub ușă.

Câteva zile mai târziu, aflând de transferarea „protejatei”, pe care o credea în concediu, nu-și putuse ascunde nemulțumirea:

–N-ar fi trebuit și avizul meu?

–Ba da, dar mișcarea trebuia făcută repede, înainte de a apare candidații cu pile și mi-am închipuit că nu veți fi tocmai dumneavoastră împotrivă s-o promovăm.

–Totuși lumea va crede…

–Pentru că mă obligați – o întrerupse – am să vă zic și adevăratul motiv pentru care nu v-am așteptat. E mult mai bine că nu există și semnătura dumneavoastră pe cererea ei, toată lumea știe că o protejați.

Era în stare s-o sfideze fără măcar să clipească.

–Nu cunosc, interesați-vă la oficiul juridic! o expediase, aproape nepoliticos, când îndrăznise să întrebe dacă e adevărat că un șofer fusese penalizat la salariu pentru parcarea tractorului la domiciliu.

O vreme crezuse că vrea să-i dea un exemplu, un ajutor moral și chiar se iscase între ei o legătură aparte, un fel de solidaritate tacită, o coaliție subînțeleasă împotriva amintirii și consecințelor acelei nopți. Nu încăpea îndoială că și aici intervenise un calcul rece. Continua să n-o agaseze cu vizite ori cu întâlniri aparent întâmplătoare și însăși această sfidare îl punea la adăpost de orice gest de recunoștință din partea ei. Calculul rece țintea însă mult mai departe și curând – poate doar prea curând – a încercat să dea lovitura, închipuindu-și că deja o imobilizase în păienjenișul relațiilor acelea ciudate, toarse dintr-o sfidare.

–Ce credeți că-mi umblă prin minte? se arătase uimit el însuși, într-una dintre vizitele la laborator. Să-mi fac concediul de anul viitor pe patru roate!

În ultima clipă se stăpânise, descoperind că nu întâmplător tocmai în „acvariu” se găsise să-i mărturisească un asemenea proiect năstrușnic. Și el continuase s-o privească drept, fără să clipească, până când respirația îi revenise la normal și nimic n-o mai împiedicase să-i răspundă civilizat.

–La urma urmei, de ce nu?

Abia mai târziu și-a dat seama că procedase exact pe dos: tocmai vorbele nu treceau prin pereții de sticlă ai „acvariului” și ar fi putut să-i spună tot ce-i trecuse prin minte, în vreme ce culorile care-i defilaseră pe față, buzele mușcate, mișcările dezordonate… Când și-a dat seama era totuși prea târziu, lui tocmai asemenea vorbe neutre îi trebuieseră.

–Așa mi-am zis și eu, exact așa! jubilase.

Sau poate se bucurase într-adevăr sincer, din partea ei era totuna după ce se lăsase prinsă în urzeala lui infernală.

–Mi-ați luat o piatră dupe inimă! Dacă n-ar fi o îndrăzneală prea mare din partea mea, în cel dintâi concediu pe patru roate v-aș invita și pe dumneavoastră…

Ieșise din „acvariu” fără să mai aștepte răspunsul ei.

Îl salvase ori prudența, ori înțelepciunea.

Atunci, în noiembrie, răspunsul ei ar fi fost violent, categoric și definitiv.

Prin martie însă – pierise de-acum și trena acelei strălucitoare comete care fusese vacanța ei albă – o primăvară grăbită răvășise totul, nimic nu mai părea definitiv ori imposibil și chiar s-a bucurat că mai era datoare un răspuns. Dar răspunsul degeaba se chinuise să-l afle: încă nu putea renunța la credința ei că mai avea șansa de a alege cu inima și nici cu mintea nu izbutise balanța, să adune suficiente argumente din faptul că-l regăsea mereu prin preajmă, din modul în care o ajutase să treacă peste nunta lui Paul, din puterea lui de a continua să învețe șoferia fără vreo speranță și din convingerea ei că, din moment ce apucase să spună, era în stare să-și petreacă și singur concediul într-o cutie de tablă pe patru roți.

În mai ajunsese la concluzia că n-avea nimic de pierdut dacă-i oferea această șansă, cu alte cuvinte – cum i-a și spus, de altfel – găsise rexolvarea într-o amânare.

Hotărâseră plecarea.