Blog

Manevra ne-a reușit de minune. Iuliana a venit veselă, a făcut haz laolaltă cu ceilalți de gluma pusă la cale și a rămas să joace cu noi. Dar nu-i era mintea la joc și nici nu i-au mai convenit glumele pe seama „Șerifului” (noi așa i-am spus, încă din prima seară), curând s-a și ridicat să plece.

Îmi vine greu să-mi explic și încă și mai greu să vă explic de ce m-am ridicat o dată cu ea, ce m-a făcut să intervin. În orice caz niciun interes personal, așa cum Iuliana a insinuat îndată ce și-a dat seama ce-i cer. Ne-am certat, a fost prima și până azi singura dată când antipatia reciprocă dintre noi nu s-a mai arătat prin zâmbete amabile și gesturi afectuoase. Ne-am certat, i-am făcut morală, ea mi-a negat răstit orice drept de a mă amesteca și totul s-a sfârșit cu provocarea de a încerca amândouă să-l cucerim. Să vedem care pe care. Din păcate n-am apucat să-i răspund cum merita, în clipa aceea o rafală de vânt iscată din senin a răvășit coverta și Iuliana a pornit, râzând, să coboare scara spre cabina lui. „Pe mine mă așteaptă”, mi-a mai strigat peste umăr.

Vă dați seama că n-am de unde ști ce s-a mai întâmplat între ei în noaptea aceea. Ceva trebuie să se fi întâmplat totuși, ceva nescontat de ea, pentru că de dimineață a venit să mă caute la masă și a insistat să ne împăcăm. Mi-a vorbit tot timpul dubios de frumos, mironosiță chiar, și în cele din urmă a reușit să mă facă să-mi cer scuze pentru amestecul nedelicat într-o problemă care nu mă privea. Și pentru ca împăcarea să fie deplină i-am promis că nu voi schimba cu tov. Costinescu nici măcar o vorbă cât va ține excursia, pur și simplu nu mă va cunoaște. Ceea ce de altfel s-a și întâmplat, ba chiar până în ziua de azi.

În restul excursiei n-am mai existat pentru ei, așa cum de altfel îi promisesem Iulianei, dar asta nu înseamnă că nu i-am observat. De altfel chiar să fi vrut nu puteam decât să mă fac că nu-i observ, șlepul era mic și nu se putea să nu ne întâlnim, nu se putea să nu fim împreună, pur și simplu nu existau găuri de șarpe în care să te ascunzi. Ca mine, se prefăceau de fapt și ceilalți, n-aveau încotro pentru că cei doi nu se sfiau, nu făceau nici cel mai mic efort să-și disimuleze intimitatea, dimpotrivă. V-am mai scris, îmi pare, cât de penibil era pentru noi să ne prefacem că nu vedem ceea ce ei parcă țineau cu tot dinadinsul să ne arate.

De vreme ce n-am ascultat, ca dumneavoastră, versiunile eroilor bineînțeles că nu știu cu ce ochi privesc ei azi toată povestea și nici nu risc să presupun vizavi de certitudinile pe care le dețineți. Mie, însă, nu-mi face nicio plăcere să-mi amintesc. Pentru dumnezeu, ar fi îngrozitor să vă apar ca o moralistă habotnică! O asemenea eventualitate mă îngrozește până acolo încât (Nu râdeți! Vă conjur! Amintiți-vă, nu se poate să nu aveți măcar o amintire, una singură în care austeritatea să vă fi aruncat în cel mai cumplit penibil!), încât sunt gata să transcriu aici confidențe din cele mai nerușinate… Monologhez în scris, slavă domnului, mă tem că monologând prin viu grai n-aș izbuti să mă cenzurez în timp util.

Așadar nu sunt o bigotă, oricum nu sunt mai catolică decât papa (cum bine se zice, catolicismul fiind pentru papă ceea ce este pentru omenire morala). Dar puțin a lipsit să devin, la capătul celor șapte zile ale excursiei în Deltă. Și asta tocmai datorită eroilor noștri. Cum să vă spun… Sigur că da, există (și eu am fost prin această Arcadie!) povești de mare frumusețe, ba uneori chiar în absența acelor sentimente care transfigurează până și gesturile cele mai vulgare. Dar aici fiecare zi, fiecare nou eveniment sfida în asemenea hal conveniențe elementare încât toate la un loc au izbutit să alcătuiască cea mai convingătoare, cea mai atractivă pledoarie pentru austeritate, pentru bigotism ș.a.m.d. N-am niciun motiv să mă socotesc excepție, când v-am scris de modestia mea nu glumeam, ori eu una m-am simțit pur și simplu jignită că trebuie să fiu spectatoare, prin forța lucrurilor la toată această poveste.

Cu riscul de a face din această scrisoare un colet, cele de mai sus mă obligă să dau (dacă nu chiar argumente) măcar câteva exemple. Le voi transcrie de fapt, alegându-le din paginile jurnalului meu intim (Mai e nevoie să spun că transcriind nu voi copia totuși cuvânt cu cuvânt? Vă pot promite doar să nu actualizez impresiile notate atunci pe viu, dar și asta numai în măsura în care nu-mi va impune destăinuiri în afară din subiect).

Ziua a doua

(…) După o asemenea discuție (Notă azi: e vorba de împăcarea cu Iuliana la micul dejun, v-am mai povestit) n-aș fi putut suporta pe nimeni în preajmă și singurul loc unde puteam rămâne absolut singură pe șlepul acesta nenorocit era cabina cârmaciului. Așadar m-am întins să fac plajă pe acoperișul cârmei.

Era un soare formidabil, până aici remorcherul nu se auzea, singurul zgomot era clipocitul apei jos, la cârmă. Cred că am ațipit, în orice caz amețisem într-un dolce farniente și la început n-am sesizat voci în apropiere. Un fel de murmur îmi plutea pe lângă urechi, îmi mai dădeam seama că ar fi fost de ajuns să-mi concentrez auzul (nu, nu să-mi concentrez auzul, ci doar să revin la starea de veghe a simțurilor) pentru a-l capta, dar îmi lipsea până și energia necesară acestui minim efort. Și poate că nici nu l-aș fi făcut până la urmă, de fapt nici nu l-am făcut: un râs foarte muzical și cunoscut m-a smuls din somnolență mai înainte de a ști ce se întâmplă.

Iuliana!

„Vai dragul meu, continua ea să râdă în vorbe, de când te-ai trezit mă tot chinui să-ți scot din minte prelucrarea pe care mi-ai pregătit-o!”

Așadar s-a întâmplat într-adevăr ceva azi-noapte, ea singură recunoștea în subtext că merita o morală. Și se temea de ea.

A fost o pauză atât de lungă încât m-am speriat prostește că se știu ascultați, pe urmă s-a auzit glasul lui. Ezita: „Dar nu ți-am pregătit nicio prelucrare… Voiam doar… să-ți spun… că nu știu, nu vreau și nici nu pot să mă joc…” Imediat ea: „Păcat, mie grozav îmi place!” De când o cunosc, mereu i-am invidiat promptitudinea replicii. Pur și simplu pare că le are gata pregătite, deloc nu întârzie în gânduri înainte de a le rosti. E și acesta unul din secretele seninătății ei fericite, că nu prea întârzie în gânduri. A urmat tot ea, parcă dezvoltându-mi ideea: „Îmi închipui că e îngrozitor de plicticos să trăiești veșnic serios, grav, meditativ…”

„Ai încercat?”

Vorbele le-a rostit el, cu o voce încruntată, exact în clipa în care eu o întrebam la fel în gând.

„M-a ferit dumnezeu!”

Replicile lui veneau mereu cu întârziere, de data asta i-am luat-o înainte (Te mai și bucuri, proasto!), abia pe urmă el a rostit ceva similar: „Poate nu-i chiar o binefacere, cum îți închipui.” Ba nu, replica lui a fost cumva altfel, strecura și o înțepătură. Ceva în genul: „Poate nu-i chiar o binefacere, cum pari să-ți închipui tu”. Nu mi-am putut nota pe loc, e lesne de înțeles, mă străduiesc acum să-mi amintesc cât mai exact (Notă azi: la urma urmei nu exactitatea ad literam contează, iar pentru sens garantez).

Da, afost într-adevăr o insinuare cu „pari să-ți închipui tu” pentru că Iuliana a reacționat prompt și înțepat: „Nu par, sunt convinsă!”

Cu atât mai rău pentru tine! am deplâns-o eu. Din păcate, începând din acest moment replicile noastre n-au mai coincis decât întâmplător. De altfel, cam din același moment am început să regret că mă aflam imobilizată pe acoperișul acela care frigea îngrozitor, obligată să suport și convorbirea lor din ce în ce mai intimă. A fost totodată ultimul moment în care aș mai fi putut tuși sau coborâ fără să stârnesc bănuieli, l-am ratat însă.

Așadar replicile noastre n-au mai coincis (Notă azi: nu întâmplător, bineînțeles. Dacă aș transcrie aici, paralel, replicile lui și replicile mele v-ar fi lesne să observați că din același moment ne-am despărțit. N-am s-o fac, nu despre mine e vorba aici. Dar rezumând pot spune că eu am continuat să reacționez cu obiectivitate, deplângându-i convingerile, pe câtă vreme el, subiectiv… Ei bine, el i-a dorit să se îndrăgostească, ba chiar să se îndrăgostească grabnic!). De unde până unde tocmai această urare? Și încă atât de grăbită? De ce n-a  trimis-o, bunăoară, la mănăstire, la fel de urgent? La drept vorbind nu mă mir. Așa suntem toți! Și el, nefiind excepție, bineînțeles că a aflat lesne și o oarecare punte de legătură cu ceea ce discutaseră până atunci, în același timp paravan pentru interesele pe care și le pleda: „Să vezi și tu cum arată viața în lumina unui sentiment grav, solemn…”

„Vai, dar ești sinistru la supărare! Cum poți să-mi dorești tocmai o asemenea nenorocire?”

Ei, se putea să nu prindă Iuliana mișcarea! Și să n-o exploateze, cochetând? Pentru mine surpriză a fost,  o surpriză tristă, doar slaba lui rezistență la asemenea piruete femeiești:

„Iar încurci lucrurile!”

„Iar?”

„Adineauri te bucurai pentru o nenorocire, acum te sperii de eventualitate unei binefaceri…”

„Ar mai fi de stabilit doar cine încurcă lucrurile: eu sau tu?”

În clipa aceea n-am mai rezistat curiozității și m-am uitat. Se întinseseră pe banca de lemn din fața cabinei, fiecare cu picioarele spre câte o extremitate și sprijinindu-și capetele unul pe umărul celuilalt. În felul acesta erau obraz lângă obraz, dar nu se vedeau decât rar și atunci cu destul efort, trebuiau să-și răsucească zdravăn gâturile. Ceea ce și făceau în clipa când i-am privit, norocul meu pentru că altfel spre mine ar fi privit, în sus. Așadar se priveau, ochi în ochi și buze lângă buze: Iuliana îl provoca zâmbind subțire, el încă rezista în încruntare. Dar se vedea că rezista cu ultimele resurse de încăpățânare și, încă înainte de a mă retrage, l-am văzut întinzând mâna peste cap, s-o mângâie.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.