Blog

Iuliana n-a apărut, cum ar fi putut să mai apară? Dar strania aniversare, această inexplicabilă reconstituire nu-i totuși ratată: am rămas, iată, tot cu Iuliana! Iar mâine în zori (neapărat, nu mai încape nicio amânare) ne vom afla din nou la capetele ultimei punți aruncate în aer.

Reiau.

Mă împinseseră, așadar, Iuliana și propria neîndemânare, să fiu curtenitor exact când nu trebuia. Și Iuliana bineînțeles că n-a ratat prilejul să-mi sublinieze penibilul: pentru ea galanteria aceasta, ca ironiile stângace și „tăcerile meseriei” până atunci, nu erau decât colacii care mă salvau dintr-o nouă situație dificilă. Fals, bineînțeles. Dar m-aș fi înecat definitiv în penibil negând, m-am prefăcut deci că recunosc. Numai că situația dificilă a ei era, eu încercam să-i arunc un galant colac de salvare: părea că nu va mai ieși niciodată din vârtejul parantezelor.

–Paranteze! Dar n-a fost niciuna…

Stăteam cu caietul deschis, cu degetul exact pe ultimul rând citit.

– „Ce-ați căutat voi”…

–Vai, greu mai înțelegi!

Să trecem, dacă tot am trecut atunci…

–Află că tocmai despre asta îți vorbesc de aproape un ceas. Față de ceea ce înseamnă șantierul pentru mine și după ce i-am ascultat povestind despre el o seară întreagă, dă-mi voie să fi sperat că am să-i aduc tineri și îndrăzneți lângă mine, aventurându-se să înfrunte orice risc pentru o speranță…

–Pentru o idee!

–Pentru o idee, dacă vrei. E tot una.

–Și ți-au răspuns.

–Ce mi-au răspuns?

–Cum a fost. Cum au ajuns acolo, ce-au făcut…

–Nu, nu așa. Citește exact. Va să zică eu le-am chemat tinerețea: „Ce-ați căutat voi la Hunedoara?”

– „Ce-am căutat și la Salva-Vișeu, și la Bicaz…”

–Și ți se pare ăsta răspunsul cerut?!

– „Întotdeauna răspunsul trebuie să fie pe măsura întrebării…”

–Nu te coaliza cu ei, ție de un ceas îți explic! De altfel și față de ei am revenit, de două ori am revenit închipuindu-mi ca o proastă că întrebarea mea a fost imperfectă.

–Și totuși ți-au răspuns. O dată în bloc: „Cineva trebuia să le construiască”. Și fiecare în parte: „Eu trebuie să-mi fac autocritica…”

–Sper că glumești.

–Doar dacă a glumit Mișa. Nu fac decât să-ți citesc.

–Vrei să spui că răspunsurile lor îți par și ție suficiente, satisfăcătoare? După tot ce ți-am spus?

–Mai ales după cele ce mi-ai spus. Trebuie să știi, domnișoară, că istoria pare mult mai bogată în aventuri ispititoare când o citești decât atunci când o faci. Ți-o spun din experiență și foarte prietenește. Te asigur că și Oprea și Mișa ți-au răspuns cu toată sinceritatea, nu-i vina lor că s-au dus pe șantierele tineretului altfel decât te-ai duce tu azi, când nu mai sunt pentru că nu mai sunt necesare. Pentru că azi nu mai construim doar cu entuziasm, ci cu tehnică și competență. Poftim, nimeni nu te oprește, du-te în aceste condiții dacă te țin curelele…

Se închisese în ea, se ferecase de fapt și oricât am așteptat-o n-a mai spus nimic. Prea mult n-o puteam aștepta totuși, riscam s-o pierd definitiv. M-am întors deci la caiet. Și a fost răzbunarea mea să-i citesc meticulos, cu sublinieri și intonații, fiecare din prelucrările lui Oprea.

– „Așadar nu ești de-a noastră, domnișoară!”

Pregătise un „Și tu!…” Era gata să-l rostească, dar m-a observat la timp.

–După tot ce-ai citit, nu încape nicio îndoială. Pe deasupra mai știu și bancuri politice. Sunt, cum se zice, un element dușmănos, dizolvant cel puțin, periculos oricum…

Râdea, știam că râde și tot nu-mi plăcea râsul ei. În mintea mea, vorbe ca acestea au rămas cu înțelesul lor major, grav, din vremea lui „care pe care”.

–În ’57 Ileana Cosma, ai cunoscut-o zilele trecute, a cerut excluderea și exmatricularea unui coleg care cântase la onomastica unei fete de popă. De dragul acordeonului, care mai era și luat de la facultate, dă-ți seama, tot tineretul din sat s-a adunat în curtea popii, iar la căminul cultural nu s-a mai putut citi o conferință trimisă de la raion. Propunerea a fost votată în unanimitate. Și eu am votat-o, deși eu știam că la onomastica aceea colegul se și logodise cu fata popii.

–Și ce-i cu asta?

–Nimic. Fostul coleg mi-e acum student la fără frecvență, iar fata popii e soția unui secretar de comitet raional de partid. Închipuiește-ți însă că acest fost coleg, prieten la fel de apropiat azi ca și atunci, nu mi-a reproșat niciodată că am ridicat mâna pentru exmatricularea lui.

–Cred și eu: a devenit înțelept. Dar când va absolvi, când nu-ți va mai fi student…

–Nu, nici atunci. A devenit într-adevăr înțelept, dar înțelepciunea înseamnă cu totul altceva pentru el. Închipuiește-ți că n-aș fi ridicat mâna, că aș fi cerut cuvântul și aș fi explicat ceea ce numai eu știam: l-aș fi salvat?

–Merita să încerci. Te-ai fi salvat măcar pe tine…

–Cum se cunoaște că n-ai trecut prin asta! Nu m-aș fi salvat, dimpotrivă. Pentru ceea ce aș fi putut face în apărarea prietenului meu exista atunci un termen aproape la fel de infamant ca „trădător”: „împăciuitorist”. Și câți din cei care ar fi votat chiar în aceeași ședință sancționarea mea severă n-ar fi gândit, sincer, că m-a orbit prietenia, că mi-am tocit simțul de clasă sau și mai rău? A existat într-adevăr o vreme când și o glumă nevinovată era în stare să trădeze sau să influențeze o atitudine.

–Bine că nu m-a prins vremea aia!

–E bine, sigur că da, ne bucurăm toți că am ajuns unde suntem. Și în curând vom fi în stare să privim cu toată luciditatea în urmă, să îndreptăm ceea ce în vârtejul bătăliei n-am putut măsura exact… Sigur, abuzurile sunt altceva, cu ele nu ne vom solidariza. Dar voi, cei veniți pe urmă, uitați sau habar n-aveți că n-am fi ajuns aici fără vremuri ca acelea, că a fost o bătălie necesară, cu victime vinovate și câțiva nevinovați, ca în orice bătălie, că…

Iuliana se resemnase oftând, gata să rabde. Dar am tăcut eu, n-avea rost să țin ședință cu ea în toiul nopții.

–Știi ce? Hai să lichidăm odată subiectul ăsta: nici Oprea, nici Mișa, am impresia că niciunul din voi n-a observat adevărata problemă… Oprea spunea că lucrează la un tunel, că vor să-l termine cu 100 de zile mai devreme. Foarte bine. Nu numai că n-am zis nimic împotrivă, dar mă bucur din toată inima. Pentru ei ca și pentru mine, consumatoare de energie electrică. Dar de ce trebuie să-mi spună, de ce trebuie să-mi repete la nesfârșit că depune asemenea străduințe din devotament profund față de cauză? Parcă eu pe ce lume trăiesc!

Începuse pașnic, se aprindea pe măsură ce vorbea.

–Dacă tot vrei să știi cum văd eu viața, parcă asta ai spus că te interesează la mine, află că pur și simplu mă jignesc prelucrările pe asemenea teme. Degeaba te strâmbi: prelucrări, ăsta-i cuvântul. Știu, ziarele au început să le zică „discuții”, dar nu s-a schimbat decât denumirea și asta mai ales pentru că „prelucrare” a început să circule în argou cu înțelesul pe care-l merita. De fapt, în acest domeniu nici nu putem discuta, n-avem ce discuta, pentru o adevărată discuție sunt necesare puncte de vedere opuse, diferite măcar, iar noi avem aceleași principii toți.

–Chiar toți?

–Ai tu curajul să te recunoști excepție?

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.