Blog

–S-ar putea să ai totuși dreptate. Există, într-adevăr, o contradicție, dar una singură și tu i-ai observat doar câteva din consecințe, de fapt. Nu reușesc întotdeauna să fiu ceea ce vreau să fiu! Și una dintre cele mai supărătoare consecințe, poate chiar mai supărătoare decât neconcordanța dintre vorbe și anumite fapte, e nepotrivirea dintre ce gândesc și ceea ce mi se întâmplă să spun. Și ceea ce povestesc, mai ales. Nu ți se pare curios? Amintirile ale mele sunt, dar nu mă recunosc în ele, nu mă reprezintă, nu mai mă reprezintă… Da, poate că ai dreptate: nu recunosc, sincer nu recunosc utilitatea acestor iluzii erotice, în amintirile mele pot părea totuși îndrăgostită. Câteodată mi se întâmplă și mai rău: nu pot suferi moraliștii, nu-mi place să fiu tocmai eu moralistă și mă pomenesc, câteodată, povestind întâmplări îngrozitor de moralizatoare, didactice. Pilde, ce mai!

Se chinuia să-mi explice, o vedeam chinuindu-se, și nu eram măcar dispus s-o iau în serios. Nu, nu pot exista asemenea contradicții decât la suprafața lucrurilor. Oamenii trebuie judecați după ceea ce fac și nu după ceea ce cred ei că sunt, după ceea ce mărturisesc despre ei înșiși. Dar Iuliana, Iuliana din amintirile lui Mișa, începea să se îndepărteze de cea din propriile-i amintiri. După cum Iuliana însăși pretindea că nu se mai recunoaște în propriile amintiri. Iar eu… Eu, vezi bine, trebuia să aleg dintre aceste trei Iuliane una singură, pe cea adevărată! Și dacă mă gândesc bine, din trei niciuna nu corespunde cu cea care a rămas toată noaptea în camera mea, aceasta fiind nici mai mult nici mai puțin decât a patra!

Un moment – un moment! Sunt gata să mă înfund în solipsism: dacă există într-adevăr atâtea Iuliane câți oameni o cunosc, înseamnă că Iuliana există numai în mintea noastră și pentru fiecare altfel. O nu, nu, prefer să-mi închipui că toate patru sunt imagini în mișcare, instantanee care de aceea nu coincid, pentru că nimeni nu stă pe loc: nici Iuliana, nici fiecare dintre noi.

Dar toate acestea îmi vin în minte acum. Am reușit să mă rătăcesc și pe mine însumi cum o rătăcisem în seara aceea pe Iuliana, de-a fost nevoită să întrebe:

–De fapt, de la ce pornisem?

Acum, întorcând paginile e mai simplu de răspuns. Dar atunci a fost nevoie de un dificil moment de reculegere.

–Cred… Da. Cred că rămăsesem la discuția pe care Mișa nu și-a notat-o, o discuție care a hotărât…

–E uimitor, într-adevăr, câte amănunte și cât de mărunte pot fi amănuntele în stare să hotărască între doi oameni. Nici n-a fost, propriu-zis, o discuție. Replici aruncate așa, la întâmplare, una la dans și alta în fața paharelor cu amalfi, în vreme ce priveam agitația de pe covertă sau pur și simplu în mijlocul altei conversații, la care participau mai mulți. Dar fără ele, aș putea să jur, nu numai că nu ne-ar fi prins zorii împreună, dar am fi continuat excursia, am fi călătorit pe același  vas,  întâlnindu-ne de zece ori pe zi fără să ne salutăm  măcar.   Până într-atât ajunsesem de străini, deși încă mai acceptam să stau în brațele lui.

Cât despre subiectul discuției…

N-am încotro, știu că-ți voi părea zăpăcită, dar nu-mi amintesc de fel cum a venit vorba tocmai despre spiritul de aventură. Dă-ți seama ce haos era între noi în seara aceea, dacă după toată introducerea pe care tocmai ți-am făcut-o nici cum a venit vorba nu-mi amintesc! Țin minte doar că el, Mișa, a început. Ceva de genul:

–Și când te gândești că mi s-a reproșat nu o dată spiritul de aventură!

S-ar putea ca înainte de asta să nu fi discutat nimic. Da, da, chiar nu discutasem mai înainte de asta. Replica venea după o vreme în care tăcusem. M-a uimit în mai multe rânduri acest obicei al lui Mișa: tăcea, părea absent și dintr-o dată lansa o frază fără nicio legătură cu precedenta, rostită cu cel puțin un sfert de ceas mai înainte. N-am putut ghici niciodată cum se legau totuși cele două fraze disparate, prin ce asociații și raționamente nerostite. I-am cerut chiar lui Mișa explicații, o dată, dar m-a refuzat și bănui că nu atât din discreție, cât pentru că, pur și simplu, nu-mi putea explica. Da, cred că nici lui nu-i erau prea limpezi toate filiațiile prin care o frază despre nemurirea sufletului ajungea, după un sfert de oră de prelucrări misterioase, o exclamație autobiografică despre spiritul de aventură.

–Și când te gândești că mi s-a reproșat nu o dată spiritul de aventură!

În starea în care eram, bineînțeles că i-am răspuns prompt:

–Doamne, Mișa, cum au putut să-ți reproșeze tocmai ție una ca asta?!

A tăcut. Și imediat după aceea a intervenit ceva. Ceva fără importanță, nici nu țin minte: un student întrebând ceva, nea Costică aducând alt rând de pahare… Abia când dansam, mai târziu, am descoperit că nu renunțase la idee:

–De fapt, privită de la oarecare distanță biografia mea chiar pare aventuroasă.

–Doar pare. Și numai așa cum spui: privită de la oarecare distanță.

–Ce te face să fii de acord cu mine?

Mai întreba! O după-amiază întreagă nu îndrăznise să se aventureze dincolo de parodia unei întâlniri și mai întreba! Din păcate suntem cu toții robii unor prejudecăți și conveniențe sociale, ele mi-au interzis să-i răspund exact. I-am replicat atunci, cât mai didactic cu putință, că o biografie într-adevăr aventuroasă lasă urme de neșters, că cele mai multe asemenea urme sunt socotite azi vicii sau deprinderi dăunătoare societății, că singurul câștig acceptat de opinia publică constă în educarea acelei trăsături de caracter care se cheamă „curaj”… Îl observam cum mă ascultă fără să înțeleagă ceea ce nu puteam spune. Era și greu, recunosc, de aceea am și venit mai aproape de subiect.

–De  ce sunt de acord cu tine? E simplu: în ultimele două zile, fiind împreună, n-am observat să fi comis vreun gest îndrăzneț, măcar unul. Deși nu te-ai putea plânge că ți-au lipsit prilejurile.

–În ce te privește?

–Vai, Mișa, dar asta nu se mai cheamă curaj! Asta se cheamă „nedelicatețe” și, uite, m-ai făcut să roșesc…

M-a privit lung și iar s-a scufundat într-una din acela tăceri din care, peste vreun sfert de oră, avea să mă uimească cu o remarcă despre… Parcă poți ști despre ce?

Între timp terminasem dansul și i-am propus să jucăm trombon. Îmi închipui că știi jocul…

Nu?!

Ei cum, doar n-ai făcut facultatea la fără frecvență! Mai degrabă afli absolvenți care să nu știe numele niciunuia dintre profesorii celor cinci ani, dar foști studenți care să nu fi jucat trombon…

Da, ai dreptate, uitasem! Am uitat că voi ați rămas eroi pozitivi și când a fost mai greu. (Îi amintisem eu, citând-o, că ne încolonase mai înainte într-o „generație a eroilor pozitivi”. Dar intervențiile mele în această parte a relatării n-au nicio importanță.) În cazul acesta trebuie să-ți explic jocul, altfel n-ai să înțelegi ce-a urmat.

Uite… De fapt, e o școală foarte amuzantă a minciunii, având la bază înțelepciunea bătrânească despre cinstea hoțului nedovedit. Fiecare jucător e obligat să facă tot ce știe pentru a-și convinge partenerul din stânga că deține și pune jos cel puțin un exemplar din cartea care tocmai se joacă, deși cel mai adesea îi lipsește. Surprins asupra reprobabilei fapte, se va pricopsi cu toate cărțile adunate de la începutul jocului, oferindu-i-se prilejul de a măsura minciuna omenească și picioarele ei: în 20, chiar 30 de cărți oferite și acceptate ca șeptari, se preapoate să nu găsească nici măcar unul. Din când în când, însă, cine poate depune pe masă chiar cartea pe care o anunță și dacă tocmai atunci îți vine ideea să nu-l crezi, dacă tocmai atunci îl verifici și se dovedește că l-ai jignit – iei în mână tot vraful! Dacă nu jocul, măcar cuvântul sper că-l cunoști. Ei: cel mai îndemânatic „trombonist”, cel care scapă primul de cărțile sale, are la sfârșit privilegiul de a hotărâ cea mai năstrușnică pedeapsă pentru jucătorul rămas să împerecheze ultimele cărți – adică cel mai cinstit. Cum vezi, morala jocului nu-i tocmai justă, în schimb desfășurarea lui poate fi nespus de veselă, imprevizibilă. Nu-ți mai spun ce vast și prețios material despre psihologia oportunismului poți aduna într-o asemenea atmosferă lejeră; eu nici din ședința care-mi discuta excluderea n-am adunat atâta: n-am avut timp, era vorba despre mine și era prea grav…

Deci: Mișa, care juca în dreapta mea, pune la un moment trei popi! Trebuie să-ți spun că există un întreg arsenal de reguli și mijloace mai mult sau mai puțin întemeiate psihologic pentru a-ți „tromboni” partenerul din stânga, în funcție de firea, starea de spirit, stilul lui de joc… Unul dintre ele recomandă tocmai să nu supralicitezi cu mai mult de două cărți încrederea vecinului, mai ales când turul e gata să se încheie. Ori, chiar eu deschisesem turul, cu doi „popi”, până la Mișa vreo 7-8 pretinseseră că pun popi, eu însămi mai dețineam unul, de astă dată veritabil… Era de-a dreptul imposibil să aibă Mișa trei dintr-o dată și nu era de loc îndemânatic pretinzând una ca asta.

–Observ că ții cu tot dinadinsul să faci în seara asta gestul… – am râs eu spre Mișa, în continuarea discuției noastre despre aventură și curaj.

–Mai bine mai târziu decât niciodată!

Râdea și el. Dar râdea senin, râdea încrezător, m-a fulgerat bănuiala că nici măcar acum nu îndrăznise. Îți dai seama nici măcar într-un joc! Bineînțeles că am ținut să mă conving, aș fi făcut asta chiar cu riscuri mai mari decât să strig „cucurigu!” pe sub vreo masă.

–Trombon!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.