Blog

Până mai adineauri, până să apară din senin acel „oare?”, aș fi dus mâna la inimă mărturisind că nu regret nimic din toată povestea cu Iuliana. A fost o vreme când regretam povestea toată, însăși existența ei – orgoliul și mai apoi tapajul mă proiectaseră până acolo, recunosc; dar nici măcar în acele vremuri tulburi n-am regretat un gest sau altul, o zi, un moment anume. Și dintr-o dată: Oare? Oare mândria mi-a dictat până mai adineauri să nu regret nimic sau ea doar mă făcea să ezit în fața acelui sfârșit trist, lipsit de orice frumusețe și astfel – dar numai astfel! – regretabil?

Greu de hotărât.

Oricum, se cuvine să recunosc că mereu am ezitat să calc în zona aceasta a amintirilor cu Iuliana – e prima oară când mă aventurez aici. E totuși o zonă obscură, poate de aceea. Am chiar impresia că nu e nimic nou, ca și cum o lună încheiată în București n-ar fi reușit să adauge nimic însemnat amintirilor dintr-o excursie de șapte zile. Cumva, da, a fost o prelungire a excursiei din Deltă – o excursie în București. Ne întâlneam la început seară de seară, adeseori chiar de la prânz și uneori înainte de amiază; doar nopțile nu mai erau, până în zori, ale noastre. Și nu cred să fi văzut împreună mai mult de trei filme și o piesă de teatru, plus campionatele internaționale de atletism, pe „Republicii”. În schimb, am inspectat – eu, observând trecerea anilor – parcurile, restaurantele, cartierele vestite în grădini.

Dar nu, nici măcar o excursie n-a mai fost. N-a mai fost aceeași excursie, s-ar putea ca  O.N.T.-ul să fi studiat din punct de vedere psihologic cât trebuie să dureze și deși nu cred, deși nu vreau, trebuie să accept că excursia noastră s-ar fi sfârșit mult mai frumos după primele șapte zile. Uite, e ianuarie. În Deltă am fost la sfârșitul lui august, dar și acum am senzația că la Sulina, la Maliuc ori la Sfântu Gheorghe n-aș mai putea merge decât cu Iuliana. Dar niciun parc, niciun cartier, niciun restaurant din București nu mi-a rămas al ei, numai al ei, al Iulianei. M-am verificat, am mers cu Maria, la prima întâlnire, la restaurantul din parcul Herăstrău. Și era toamnă târziu, lume puțină, frig, chelnerul avea aerul că te servește după ora de închidere – era o tristețe de sfârșit de lume și totuși nimic n-a reușit să-mi trezească nostalgia pe care o așteptam. Voiam să fiu trist și eram, eram din cauza toamnei nu a Iulianei, mă încăpățânasem să fiu trist amintindu-mi serile cu ea la aceeași masă – a fost singura neîmplinire din seara aceea molcomă, calmă și caldă ca toate serile cu Maria.

Sunt totuși ingrat, s-ar cuveni să uit – până ajung la el – sfârșitul! Să nu ponegresc, de dragul lui, atâtea amintiri imaculate și care merită să rămână așa!

În fond ce mă chema – seară de seară, ehei, ca pe vremuri! – la întâlniri? De unde acea euforie, de unde candoarea, fantezia, castitatea și toate celelalte defecte ale adolescenței, uitate și dintr-o dată reînviate, metamorfozate – atenție, poate părea ridicol! – în farmece? Ei bine, îmi trebuie curaj – față de mine? – pentru a recunoaște că într-adevăr mă măguleau privirile în care ghiceam pe stradă, mereu, o doză mai mare sau mai mică de invidie! Oameni suntem! Eu însumi, trebuie să recunosc, încă mai tresăream la fiecare întâlnire: niciodată nu a venit cu o rochie largă, fermoarele păreau întotdeauna încheiate cu mare caznă, iar înălțimea exagerată a tocurilor era lesne de iertat de vreme ce sublinia neobișnuita suplețe a coapselor și picioarelor.

Da: orice s-ar zice, orice aș zice, a fost aceeași excursie în Deltă – urmarea ei, năzuind către același romantism, un fel de viconte de Bragellone urmând celor trei mușchetari. Cele două discuții au continuat până s-au întâlnit la fel de bizar, am continuat să ne jucăm la fel de copilăros – în ceea ce mă privește, abia într-un parc din Cotroceni am descoperit că ar trebui să mă mir de fantezia care-mi rămăsese neștirbită, ba chiar sporise, neștiută, în ciuda anilor de sobrietate.

Inventasem – eu! – un joc nou, foarte complicat ca oricare joc pentru oameni mari: de-a adevărul și minciuna, amestecate până nu le mai deosebeai. Nu mai știa Iuliana – și era încântătoare când nu mai știa – lucruri atât de ușor verificabile în fond; dacă am divorțat, mai sunt căsătorit sau nici n-am fost; dacă sunt șef de lucrări, asistent ori un student întârziat; nu mai știa când glumesc și când vorbesc serios – giram cu onoarea invențiile cele mai năstrușnice și râdeam de lucrurile grave; nu mai știa dacă într-adevăr m-am îndrăgostit ori pur și simplu mă amuz în prelungirea unei nostime aventuri de vacanță.

Această ultimă incertitudine era, mai ales, plină de neprevăzut. Ba încerca să se apere ca pe vas, ba părea să se amuze cu mine de declarațiile solemne și de pledoariile ușuratice, ba se scandaliza…

De fapt mă îndrăgostisem sincer, până peste urechi, amuzamentul era că – trăind amândoi aceleași sentimente, având amândoi certitudinea lor – tot reușeam să ne speriem, să ne întristăm, să râdem, să ne despărțim și să ne împăcăm – într-un cuvânt să trecem prin toate modurile și prin toți timpii unui verb din care noi nu conjugam, în realitate decât indicativul-prezent. Și totdeauna, dar totdeauna după asemenea jocuri de-a sentimentele și emoțiile imaginate, obosiți, îmbrățișați, amețiți, străbăteam tăceri fermecate. Poate că n-am știut eu ce să fac cu ele, poate se regăsea ea în ultimul moment. Încremeniți așa în tăceri, fermecați, obosiți, amețiți, o simțeam abandonându-se dincolo de focurile bengale ale cochetăriei moderne, dăruindu-se fără cinism, animată în pragul sincerității de care se temea totuși. Și fiecare din aceste seri a sfârșit tulbure, echivoc, iar ultima…

Ultima, da, de-a dreptul penibil.

Ei, ei, atenție: sunt gata, iată să împing totul în cealaltă parte a adevărului!

Capricioasă memorie!*

*„Sau, poate, capricios adevăr!

E foarte dificil de spus cine oscilează, de fapt, așa.

De regulă ne închipuim că memoria e mai subiectivă decât adevărul – așa sună și definiția. De ce însă „adevărul” ar fi mai adevărat, mai puțin subiectiv decât memoria care reînvie fapte reale, verificabile? Riscul e cel puțin egal: n-am să știu niciodată povestea asta cu Iuliana decât așa cum am trăit-o eu, nici nu există pentru mine altfel – spune-mi povestea cu Iuliana ca să-ți spun cine ești. Dar și ceea ce îndeobște numim „adevăr” nu e altceva decât o altă triere, ordonare și interpretare a faptelor în lumina unei idei – cazul cel mai bun, în lumina unei dorințe, a unor antipatii sau simpatii. De unde se poate vedea că e totatât de simplu să produci un adevăr neadevărat, ba chiar să-l și interpretezi principial, logic, teoretic etc., pe cât e de lesne să memorezi o anume întâmplare exact invers de cum a fost.”

De n-ar fi fost decât echivocul, decât neîmplinirile tulburi și tot s-ar cuveni o linie groasă, hotărâtă, între cele șapte zile și nopți din Deltă și celelalte, treizeci și șapte, ultimele. Dar au mai fost.

Noi înșine resimțeam, încercam și nu izbuteam să ne smulgem din umbra nostalgică a excursiei:

–O listă, maistre!

–Vă aduc și listă, dacă doriți. Dar vă recomand eu o saramurică…

–Nu, pește nu!

Era însă prea târziu. Puteam pleca la alt restaurant, puteam rămâne la aceeași masă – în așteptarea grătarului sau a fazanului, indiferent, privirile porneau să hoinărească aiurea și ne rătăceam în amintiri.

Sau:

–Hai să luăm o barcă!

–Hai…

Stabilisem consemne și sancțiuni aspre, nu aveam voie să rostim „Deltă”, „vapor”, „excursie”, „lipovean”, „cabină”, „cherhana”, „covertă” etc., etc. Cu barca nu fusesem, e adevărat, dar barca plutea, pe valuri, printre maluri, enigmatice ca orice maluri noaptea, văzusem de atâtea ori lipoveni venind cu bărcile la cherhana… Așa încât, ora care urma pe Herăstrău ori în Parcul Libertății…

Sau:

–Iar nu-i nicio bancă liberă!

Într-adevăr, nu era. Nemulțumirea venea însă înainte de toate din faptul că, iată, aveam nevoie de o bancă. O bancă retrasă, cât mai puțin luminată. În excursie, proporția de perechi pe metru pătrat fusese de câteva ori mai mare și totuși nu existase o problemă a aglomerației, nicio problemă a însingurărilor.

Nu, n-am izbutit să ne smulgem din umbra nostalgică a excursiei: amintirile ne întristau, ne tiranizau, făceam ce făceam și tot ele străluceau, tot ele luminau, mai vii chiar decât clipa care tocmai pierea.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.