Blog

–Ăsta-i răspuns?

–Întotdeauna răspunsul trebuie să fie pe măsura întrebării – am vorbit eu mai mult într-o doară, cu gândul încă hoinărind pe șantiere.

–Voiam să știu de ce v-ați dus acolo. Și la Bicaz, și la Salva-Vișeu…

–Cineva trebuia să le construiască.

–De ce tocmai voi?

De obicei la această întrebare se răspunde, aproape tot atât de des pe cât se întreabă: „Dacă fiecare s-ar întreba așa…” De fapt s-ar cuveni să ne bucurăm, măcar de s-ar întreba fiecare: de ce tocmai eu să fac ce trebuie făcut? Pentru că omul nu-și pune decât probleme pe care le poate rezolva, cum se zice, și, de fapt, la întrebare, nu la răspuns, se ajunge mai greu.

–De ce tocmai eu?

În seara aceea mă cam împotmolisem în amintiri.

–Eu trebuie să-mi fac autocritica – a râs Oprea, surprinzându-ne, pentru că între timp uitasem amândoi că întrebarea îi fusese și lui adresată. N-aveam meserie, trăgeam mâța de coadă încolo și încoace, am ajuns la Salva mânat – cum se zice – de conștiința aia care chiorăie. Probabil că se mai auzea chiorăitul și după ce venisem, mereu eram criticat pentru asta și uite că nici până în ziua de azi n-am apucat să-mi fac o autocritică constructivă!

–Eu tot nu știu. Înainte de plecare, acum vreo 15-16 ani, m-a chinuit întrebarea asta. Și am plecat tot fără să-i aflu un răspuns cumsecade. Practic, eram secretar de uteme în liceu, primisem sarcina să mobilizez cât mai mulți utemiști pentru brigăzile tineretului, pe vremea aceea fiecare șantier era o bătălie politică…

–Este și azi!

–Bineînțeles.

–Voi chiar credeți în toate astea?!

Trebuie să fi fost comici cum am descoperit-o pășind lângă noi, amândoi odată. Cum ne-am întors apoi unul spre celălalt, tot amândoi odată. Oprea s-a dezmeticit primul:

–Dar mata, domnișoară, chiar îți închipui că se puteau face toate câte le-ai văzut la expoziție, azi, cu oameni care să nu creadă în „toate astea”.

–Câți comuniști sunt în America?

–Puțini, mult prea puțini, dar asta-i treaba lor… a ridicat Oprea din umeri.

De data asta ea începuse, eu însă mă înfuriasem ca de obicei – „obiceiul” între noi fiind ca eu să deschid vorba, ea să mă contrazică și abia apoi să mă înfierbânt. Mă grăbeam să îmi recâștig calmul, temându-mă că Oprea n-a băgat de seamă cealaltă întrebare, nerostită.

–Noi, domnișoară, ne-am trezit cam târziu la civilizație, cum bine știi de la istorie. Așa a fost să fie. Toate bunătățile erau de mult vândute, răsvândute, din când în când care putea se mai bătea pentru o nouă împărțeală. Noi – vream, nu vream – făceam parte din împărțeală. Asta era – și basta. Nu vezi mata, domnișoară, ce greu le e să se salte lângă americani dominicanilor, bolivienilor, brazilienilor… Noi, domnișoară, fără comuniști am fi văzut expoziții ca asta numai la alții, aduse din import.

–Bine – a acceptat Iuliana cu tonul unui „să zicem”; în fond, Oprea nu-i spusese decât ce știa toată lumea, ce știa și el de la învățământul politic și chiar de-ar fi știut să spună mai multe, nu vorbele îi lipseau ei.

Nu, pe atunci încă nu observasem că vorbele, singure, treceau prin mintea Iulianei parcă fără să lase urme. Fusese cândva o inflație, poate mai dăinuia – cuvintele se demonetizau instantaneu, la simplul contact cu urechea ei; complexe sonore – bizare, gratuite, întâmplătoare, atât rămâneau.*

*(Rar câte un cuvânt șters, rar câte un cuvânt adăugat printre rânduri, dar niciodată cuvinte înlocuite. Un argument în plus că totul a fost scris dintr-un condei, cum s-a nimerit. Iată însă că următoarele 6 pagini sunt suprimate cu câte două diagonale apăsate, semn că pe Mișa tot l-au mai întors scrupulele peste text. E totuși aceeași cerneală, n-aș putea spune dacă a revenit după ce isprăvise sau chiar în timp ce scria.)

„Și totul lua forme monstruoase – la ea nicio nemulțumire nu păstra proporțiile reale, vorbesc de cazurile în care ar fi avut totuși ce păstra.

–Îți interzic…

–Îmi interspui?

Descopeream, dintr-o dată, o structură insolită, absurdă a cuvântului respectiv: ce sens avea aici „inter”, de ce nu „intra” sau „extra” sau oricum – „alfa”, „haș”, „nabucodonosor”? „Îți alfazic…” După un număr de ani, evident, ne-am fi putut obișnui și cu „nabucodonosorzic” așa cum nu ne sună deosebit, azi, „interzic”. „Zic” hai să zicem că ar avea un oarecare sens: în fond orice interdicție presupune „dicția”, comunicarea ei, altfel nu există: X interzice ceva lui Y; pentru aceasta X trebuie să-i zică lui Y, X trebuie să știe despre ce e vorba – rămasă numai în mintea lui X interdicția pur și simplu nu există pentru Y asupra căruia urmează să se aplice.

După toate astea nu-i mai puteam interzice nimic.

Sau:

–Iată, îți declar foarte serios…

–Stai, nu așa – se poate zice și: „Îți delimpede foarte serios…”

În acel moment, evident, nu-i mai puteam declara nimic cu seriozitate; cuvântul își pierdea și pentru mine înțelesul – cel puțin cât dura impresia acesgtei semantici absurde.

Sau:

–Tu nu știi pe ce lume trăiești, dar există o disciplină…

–Există, atunci și o discigoală?

Mă scotea din sărite, bineînțeles.

Apropo: ce expresie fără sens, pe care toți o folosim – totuși! – cu un sens precis: „a scoate din sărite”! Din ce să te scoată? Par mult mai de înțeles variantele celelalte, vulgare: „M-a scos din pepeni”, „M-a scos din țâțâni” etc. Cu oarecare efort poți măcar presupune cum s-ar fi putut ajunge la ele, prin ce asociații de idei, dar „sărite”? Va fi însemnat vreodată ceva similar calmului, ponderii echilibrului? Mie, unul, îmi pare că dimpotrivă, mai…

Ei, iată-mă molipsit de suspiciunea Iulianei față de cuvinte! Da, da, suspiciune era – suspiciune semantică – până aici ajunsese inflația. Nu numai că n-o mai mișcau, că n-o mai convingeau cuvintele, dar ajunsese să le suspecteze însăși logica, înțelesul, rațiunea de a fi. De aici jocul ei absurd, jongleria stupidă în interiorul cuvintelor, calambururile care de atâtea ori mă scoteau din sărite. O convenție – nimic mai mult. Orice convenție se poate schimba, oricând, e de ajuns să vrea cei care au încheiat-o. Am încercat o senzație cumva asemănătoare la prima stabilizare – și azi mă contrariază amintirea acelor ani ai milioanelor.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.