Blog

Cu o zi înainte de sosirea invitaților mei la conferință, când am ajuns la restaurantul de întreprindere, am avut o mare surpriză văzând o mulțime de fețe cunoscute de acasă. De fapt erau directorii tehnici din fabricile de ciment care făceau parte din Romcim, inclusiv domnul Dragomir, primul meu director la Fieni, la primul meu post ca inginer, acum director tehnic al grupului, și încă un domn de la departamentul de Investiții. Îi însoțea Dinu, directorul tehnic al institutului, și o doamnă foarte frumoasă, care aveam să aflu că era secretara de la Paris a domnului Cantacuzene. Auzisem de fapt, încă de când sosisem în Franța, despre secretara de la Paris a șefului nostru, care era româncă și deosebit de frumoasă, dar încă nu avusesem ocazia să o întâlnesc. Am schimbat câteva vorbe cu ei, apoi m-am grăbit să mănânc pentru că fusesem convocat împreună cu Horia la domnul Marie. Am aflat că veniră pentru discuții referitoare la investițiile pe care grupul Ciment Français intenționa să le facă în România și rămâneau la Paris o săptămână, până marțea următoare. Am schimbat câteva vorbe și cu Dinu, cu care, înainte de a-l alege în 90 director tehnic al institutului, fusesem coleg de birou și făcusem destule delegații împreună, inclusiv cea din Ungaria din 1990. El m-a întrebat unde poate schimba dolari în franci pentru că voia să cumpere cadouri pentru fiică și soție. Și m-a mai întrebat dacă puteam să-i recomand niște magazine de unde să ia aceste cadouri. Pentru că tot voiam să trimit niște bani acasă, i-am propus să-i schimb eu banii la același curs ca și la casa de schimb, cu condiția să meargă cu mine la un bancomat pentru a scoate suma respectivă. Apoi puteam să-l conduc la Printemps sau la Galeriile Lafayette pentu cumpărături. Trebuia însă să mergem împreună cu trenul, ceea ce a acceptat imediat, părându-i-se deja o aventură să vadă cum făceau naveta francezii. Așa că am stabilit să ne vedem la ora patru fară un sfert în holul de la intrare pentru a pleca împreună.

Întâlnirea cu domul Marie a fost scurtă și la obiect. A doua zi eu mergeam să-mi aștept invitații pentru conferință și urma să mă ocup de ei până duminică, când plecau înapoi la București. Horia urma să însoțească permanent delegația directorilor tehnici, iar de duminică, după ce plecau doamnele de la institut, trebuia să mă alătur și eu grupului. De fapt eu eram cel mai câștigat, pentru că duminică și luni era programul lor turistic, de vizitare al Parisului. După ce am stabilit totul cu domnul Marie, am intrat toți trei în biroul domnului Cantacuzene, unde acesta discuta cu delegația din România. Jean-Pierre Marie i-a prezentat domului Cantacuzene programul vizitelor și modul în care am fost împărțiți eu și cu Horia și acesta a fost de acord. Horia a rămas împreună cu ceilalți, iar eu mi-am luat la revedere, urmând să mă văd cu Dinu la ora stabilită.

Am urcat în birou și am continuat lucrul la proiectele care-mi de care mă ocupam, apoi, la ora prevăzută, am coborât în hol unde Dinu mă aștepta împreună cu ceilalți. Era cât pe ce să declanșez o revoluție, pentru că aproape toți ar fi vrut să vină cu mine. Până la urmă s-au liniștit și au plecat către Paris cu microbuzul cu care veniseră. Nu înainte însă de a mă invita la cină la ei la hotel.

Eu am plecat cu Dinu cu autobuzul până la gară, apoi cu trenul spre Paris. I-am arătat din tren fabrica de ciment de la Guerville, pe care urmau să o viziteze a doua zi. Pe drum i-am povestit cum făceam naveta zilnică cu metroul, trenul și autobuzul, o oră și jumătate dus și încă una și jumătate întors. Plus opt ore de muncă și una de masă, erau douăsprezece ore pe zi… De neconceput pentru vremea aceea în România!

Ajunși la Paris am căutat câteva case de schimb valutar pentru a găsi cel mai bun curs, apoi am mers la un bancomat al băncii Société Générale pentru a scoate suma în franci de care aveam nevoie. Pentru că bancomatele încă nu apăruseră la noi în țară, abia acolo a înțeles Dinu ce însemna „să scoți bani din bancomat”. Și m-a întrebat imediat dacă aparatul nu greșea niciodată. I-am spus că nu mi s-a întâmplat încă. În orice caz, pentru el a fost un adevarat spectacol să vadă cum ieșeau bani din aparat!

Am făcut schimbul și l-am condus la magazine unde a cumpărat cadourile: un parfum pentu soție și o rochiță foarte frumoasă pentru fată. Ne-am mai plimbat un pic pe bulevardul Hausmann, care este unul dintre cele mai frumoase din Paris, i-am arătat palatul Garnier, sediul Operei vechi din Paris, apoi am luat metroul pentru a ajunge la timp la hotel și la cină.

Cina a fost foarte animată pentru că eram numai între noi românii. Ne-au pus atât pe mine cât și pe Horia să le povestim cum am ajuns aici și multe lucruri despre viața noastră de zi cu zi. La sfârșit i-am invitat la o seară românească, sâmbătă seara în apartamentul în care locuiam împreună cu Viorel.

Dar până acolo mai sunt de spus câteva povești…