Decăderea transportului cu avionul
Întoarcerea de la Paris am făcut-o cu avionul, cu o companie de linie pentru că eu refuz să zbor cu cele low cost. Oricum apariția acestor companii low cost pe piață le-a obligat și pe cele clasice să-și coboare standardele mult prea aproape de ale celorlalți. Și chiar dacă înțeleg fundamentul economic, nu înseamnă că îmi și place ce se întâmplă! De exemplu, mâncarea și băutura în avion au devenit aproape inexistente sau contra cost. Până și alegerea locului în avion e pe bani. Când mi-am făcut checkin-ul, singurul loc gratuit pe care mi l-au oferit era pe ultimul rând din spate, la mijloc. Iar mie îmi place întotdeauna să-mi aleg loc la culoar. Dar poate că așa m-am învățat eu prost. În cei cinci ani în care am zburat între 80 și 110 zboruri pe an, ajungând Platinium pe Flying Blue. Mi-ar mai fi trebuit încă pe atâția ani de zboruri la un asemenea nivel pentru a-mi păstra acest statut pe viață. N-a fost să fie.
Acum zbor doar de 2-3 ori pe an și trebuie să plătesc tot. Între timp, comparând cu ce a fost înainte, mi se pare că zborul cu avionul devine din ce în ce mai mult o călătorie cu un autobuz, mai rapid, dar exagerat de scump.
În perioada în care zburam intensiv, tocmai fusese lansat filmul lui Clooney „Up in the air”. Iar colegii și colegele mele mă comparau cu personajul lui din film. Aș fi vrut eu… Întotdeauna, vrabia mălai visează!
Circula pe vrenuri un banc cu directorul general al Ryanair, Michael O’Leary care intră într-un bar din Dublin și întreabă cât costă o bere. Barmanul îi răspunde:
–Un euro, vă rog, domnule O’Leary.
–E foarte ieftină, răspunde acesta și îi dă banii.
–Încercăm să fim în fața concurenței, răspunde barmanul. Și servim beri gratuite în fiecare miercuri seara de la 6 la 8. La noi găsiți cea mai ieftină bere din Irlanda.
–Este excelent!
–Văd că nu aveți pahar și veți avea nevoie de unul de-al nostru. Asta vă mai costă 3 euro.
O’Leary mârâie, dar plătește, își ia berea și se îndreaptă spre un scaun.
–A, vreți să stați jos? Asta înseamnă încă doi euro. Ați fi putut face o rezervare și atunci ar fi fost doar un euro. Cred totuși că sunteți prea mare pentru scaun. Vă puteți așeza în acest șablon, vă rog?
O’Leary încearcă să se așeze, dar scaunul este prea mic.
–Nimeni nu poate încăpea în scaunul ăsta!
–Îmi pare rău, dar dacă nu vă încadrați în dimensiunile șablonului, va trebui să plătiți o suprataxă de patru euro.
O’Leary a mormâit ceva pentru el și a plătit.
–Văd că v-ați adus și laptopul. Pentru că nici pentru acesta nu ați făcut o rezervare, acest lucru vă mai costă trei euro.
O’Leary trântește berea pe tejghea și țipă:
–E ridicol! Vreau să vorbesc cu managerul!
–Ah, văd că doriți să folosiți tejgheaua. Acest lucru vă mai costă doi euro.
–Știi cine sunt eu?
–Bineînțeles domnule O’Leary…
–Mi-a ajuns! Ce fel de bar e ăsta? Am venit să beau liniștit o bere și mă tratați în halul ăsta! Insist să vorbesc cu managerul!
–Aveți aici adresa lui de mail. Ori dacă doriți să-l sunați o puteți face între 9 și 9:10 în fiecare dimineață, lunea și marțea. Este un apel gratuit până când vi se răspunde, apoi veți fi taxat cu 10 eurocenți pe secundă.
Exact la fel este și cu companiile aeriene low cost…
Și îmi aduc aminte că în perioada crizei financiare din 2009, tocmai Ryanair propusese ca pentru zborurile foarte scurte să existe în avion locuri în picioare. Din fericire, propunerea nu a fost aprobată din motive de siguranță. Altfel am fi ajuns să zburăm ca sardelele, așa cum mergem cu tramvaiul sau cu autobuzul prin București…
