Blog

Începutul?

                    Din câte amintiri păreau să fie – după atâția ani – un început, adevăratul început, cea mai aproape de sfârșitul concediului acela „ca-n basme” era tot o despărțire și tot lângă un tren gata de plecare.

                    De astă dată pe un peron agitat și gălăgios, ce întotdeauna în Gara de nord.

                    Printre atâția oameni cu sufletul la gură, îmbrățișarea lor îndelungată, neclintită și tăcută trebuie să fi părut cu totul nelalocul ei.

                    Dar ce conta atunci!

                    Nu se desprinsese nici când își amintise că nu-l întrebase:

–Pe la Roman ai fost? Îți dau negație?

–N-am mai pierdut vremea! Știu de la minister cât de prost stau cu inginerii.

                    Abia îngrijorarea o îndepărtă de la pieptul lui.

–Și atunci?

                    O strânsese din nou în brațe.

–Am să rămân în minister.

–Se poate?!

–Orice se poate dacă ai trei oameni: unul să te propună, altul să te susțină și al treilea să semneze. Mie îmi mai lipsește doar primul, dar cel care trebuie să semneze a dat dispoziție să fie găsit repede. Și după o pauză, răsfirându-i părul: Pe urmă am să mă ocup și de ministerul tău…

                    Se ascunsese mai bine la pieptul lui și vorbise cu teamă, deși nu spunea tot:

–Nu cred că mi-ar place o viață de funcționară…

–Dar o viață de provincială?

–Vezi, Victor, tu…

                    Dar nu mai era timp și nu era nici locul:

–Vrei să ne despărțim certați?

–Preferi să ne certăm despărțiți?

–Dacă numai între astea e de ales, da! Când scrii, îți mai alegi cuvintele, mai ștergi, mai rupi…

                    Se jucase preluându-i tonul și enumerarea:

–… eventual mai amâni câteva zile răspunsul…

–Nu! Asta nu!

                    Se zbătuse să scape din brațele lui:

–Victor! Doar mi-ai promis!

                    Râdea cu arătătorul cocârjat deasupra celorlalte degete:

–Așa?

–Așa să se facă cine întârzie!

                    Ea, care tocmai se zbătuse să scape, îl îmbrățișase cu disperare, cu patimă, nici la pieptul lui nu se liniștise cu totul.

–Abia în vacanța asta de două săptămâni mi-am dat seama… Se grăbise să acopere ezitarea, de fapt subliniind-o: cât de mult m-ai schimbat. Are să-mi fie îngrozitor de greu singură, departe de tine!

                    Nu-i fusese de ajuns o victorie atât de clar recunoscută sau se jucase cu ea?

–Nu plânge, că tot nu te cred! Dacă ți-ar fi într-adevăr greu fără mine nu te-ai gândi nici dacă uzina aia ar fi gata și fără tine n-ar putea…

–Dar e aproape gata, de câte ori să-ți spun! Încă din vară începuseră să sosească utilajele!

–Știi ce? Hai să nu ne certăm pe minciunile altora. Zi mersi că reușesc să nu mă supăr pe minciunile tale!

–Minciunile mele? Află, stimabile, că minciuni am să spun abia mâine, când mă vor întreba unde am întârziat! Doar n-am să le spun că trei zile m-ai ținut cu ușa încuiată…

                    Exact atunci se auzise sirena locomotivei.

–Victor, Victor, plec! țipase ea cu neașteptată și stupidă deznădejde.

                    Victor o sărutase fără grabă, o ajutase să se urce pe scara vagonului, făcuse câțiva pași alături de ea:

–Drum bun și nu te speria. Rău n-are să-ți prindă, oricum: ai să te dumirești și tu că nu tot ce zboară e comestibil…

                    Zâmbetul lui, plutind atotștiutor deasupra lumii!

                    Cu zâmbetul acesta pornise ea în viață. Spre „o uzină nouă, ultimul cuvânt al tehnicii, deocamdată în ultima fază de construcție… o industrie absolut nouă la noi și de mare viitor… cea mai mare parte a utilajelor au și sosit…”

                    Frazele într-adevăr cam sforăitoare ale delegatului trimis de minister să îi reprezinte interesele în comisia de repartizare numai pe ea o ispitiseră din toată promoția.

–Ce-i ăsta: sat sau târg?

–Gară are?

–Și tren direct spre București?

–Acceleratul oprește?

–Numai opt mii de locuitori ați spus?

                    Victor o văzuse rămânând singură lângă delegatul ministerului și o încurajase în felul lui:

–Nu-i chiar la capătul pământului. Și până va intra în producție avem timp să ne dumirim într-un fel. Oricum, o uzină care nu lucrează dă mai ușor transferul unui inginer…

–E vorba de o tehnologie foarte modernă, îți dai seama?

–Gata, nu mai sta pe gânduri! Dacă tot nu ți se oferă nimic sub 250 de kilometri de București…

                    Intrase la comisie cu delegatul lângă ea, parcă s-ar fi temut să nu greșească ușa ori să se răzgândească în ultima clipă.

–Eu nu sunt inginer, tovărășico, nu mă pricep. Dar dacă e vorba despre un patent franțuzesc… de cea mai mare uzină din sud-estul Europei… Nu ne apucam noi să investim atâta în ceva depășit pe plan mondial! Dar ce vă spun eu?! Uzina e în ultima fază de construcție, au sosit aproape toate utilajele, o să vă dați seama mai bine dumneavoastră singură, la fața locului.

                    Nu încercase să capete și alte amănunte, Victor i le promisese, dar fusese chemat acasă pentru un deces în familie, pe urmă, trei zile o convinsese să facă împreună „o excursie în afara timpului și spațiului” și iată pornise într-acolo însoțită de zâmbetul lui de custode al tuturor secretelor lumii.

–Rău n-are să-ți prindă, oricum: ai să te dumirești și tu că nu tot ce zboară e comestibil…

                    Trenul luase viteză și Victor se oprise, spre zâmbetul acela la fel de intens în ciuda distanței fluturase ea o batistă albă, pusă în mânecă de teama lacrimilor.