Blog

Pentru-că întrebarea firească nu era totuș aceia de la care gându meu a zburat fără să bag de seamă tocmai la el = de ce atât de târziu am ajuns să pun mâna pe carte?

Ci exact pe dos = cum de am ajuns totuș să mă apuc de școala medie?

Așa trebuia de la început să îmi fii pus întrebarea.

Și atunci aș fii ajuns fără atâtea ocolișuri la unu din momentele acelea în care spuneam că înșiș viața mea a fost aceia care să mă silească să o gândesc și să mă hotărăsc încotro o apuc.

În cazul de față mă pomenisem într-o fundătură.fusesem scos efectiv peste noapte din activul regional și trimis director la un G.A.S. – mă întorc deci la începutul anilor în care a trebuit să lupt pentru a mă vedea definitiv dat înapoi în lumea din care fugisem.

Nu îmi face plăcere dar însă trebuie.

Pentru-că nu aveam inima să las G.A.S.-ul acela așa cum îl găsisem în speranța că voi fii luat de acolo ori lăsat să mă întorc în fabrică și pentru-că în cazul în care mă apucam să îl pun pe roate exista riscul să rămân pe loc ca „omul cel mai potrivit” am zis eu că nimerisem într-o fundătură.

Aveam tocmai atunci și niște probleme personale complicate și nici G.A.S.-ul nu era de loc simplu de pus pe roate dar însă pentru toate zăream câte o ieșire numai pentru fundătura aceia – nu.

O luam peste câmpuri din zori și noaptea în loc să adorm fără perină îmi frământam creierii ca să găsesc ceva care să mă aducă înapoi la strung și la oraș – ceva care să nu însemne totuș nici milogeală pe la uși păzite de secretare nici fugă cu coada între picioare ori împodobită cu vreo tinichea zăngănitoare – ceva

Dar ce?

Ce?

Mă întorceam într-o înserare din iarna aceia la sediu și am zărit câteva Volgi și Gazuri parcate pe o uliță care dădea în centru comunei.

Am oftat = Iar o brigadă. Iar controale.

Șoferul a râs = „Ba zilele acestea nu au tovarășii timp pentru noi. Au examene la fabrica de diplome.”

Așa am ajuns să mă dumiresc de ce directoru liceului din comună umbla cu nasu de parcă tot timpu îi puțeau propriile picioare și era de ajuns să ia cuvântu într-o ședință de la primărie pentru ca punctu lui de vedere să fie considerat în concluzii cel mai just.

Nu avea neamuri mai sus cum crezusem eu – ci numai o secție fără frecvență.

Nu de fabrica lui de diplome aveam eu nevoie – ci de ideie.

Dar până la urmă chiar la secția aceia din comună am hotărât să mă înscriu pentru-că era totuș mai la îndemână – numai că eu mă întâlneam toată ziua cu profesorii în fel de fel de ocazii și nu eram în relații prea bune cu directoru așa încât am învățat pe brânci iar mai târziu când am fost chemat la o comisie de anchetă în legătură cu o așa-zisă „fabrică de diplome” nu a fost de loc greu să dovedesc că meritam notele înscrise în foile matricole.

Nu vreau să mă mai pierd în amănunte.

Ceia ce contează aici este că nu greșisem punând mâna pe carte.

Era treaba mea cum reușeam însă faptul în sine că „îmi complectam studiile” cum se zicea pe atunci îmi ridicase brusc și evident valoarea în ochii celor de la regiune.

Numai că până la urmă meritu acesta a fost legat de rezultatele bune pe care tocmai începuse să le obțină și G.A.S.-ul și când nu mai aveam de dat de cât ultima sesiune plus examenul de maturitate a explodat ca o bombă numirea mea ca secretar cu probleme agrare la raionu acela în care toată industria consta din trei exploatări forestiere și o făbricuță de brânzeturi la care se adăugau vreo 10 ateliere meșteșugărești adunate subt titlu de „industria locală”.

Nici măcar nu avea reședința într-un oraș raionu ci într-o comună al cărui singur merit consta în acela că se înșira pe două șosele asfaltate până la întâlnirea lor – de unde mai erau exact 76 de kilometri până în capitala regiunii.

Iar aceasta se chema în ceia ce mă privea o reabilitare și o promovare spectaculoasă pentru care unii chiar mă invidiau.

Cum să refuzi și cui să te plângi?

La ședința de instalare acelaș prim-secretar care mă scosese cândva din producție iar cu puțini ani înainte mă trimisese peste noapte director de G.A.S. a vorbit atât de convingător despre meritele și mai ales despre perspectivele mele ca activist al partidului în domeniul de importanță vitală al agriculturii încât tot ascultând am ajuns să mă gândesc eu însuș că numai o ideie fixă ca aceia cu orașul și clasa conducătoare mă împiedică să mă bucur așa cum ar face orice om normal și până la urmă tot pândind o cioară din par am să scap și vrabia aceasta din mână.

Abia împlinisem 32 de ani și nu aveam de cât să mă înscriu așa cum mi se sugerase la agronomie – restul avea să vină de la sine. Și poate că în cele din urmă chiar așa aș fii făcut dacă raionul în care fusesem numit ar fii fost un raion ca oricare altu – deși dupe ce am cunoscut situația am bănuit că ceia ce păruse o reabilitare și o promovare nu fusese de cât o foarte bine gândită schemă pentru a mă obliga să fiu de acord cu o funcție pe care nu mai puțin de 4 tovarăși înaintea mea o refuzaseră sub diferite pretexte și deci într-un raion fără probleme nu ar fii ajuns nimeni să se gândească tocmai la mine.

În raionul acela nu numai că nu mă puteam aștepta ca ceva merite să vină de la o muncă cinstită de zi cu zi dar însă și dacă făceam și din noapte zi tot aveam șanse să mă întorc la strungul meu cu o tinichea de coadă cum se spune – vreun vot de blam cu avertisment dacă nu chiar exclus din partid.

„Spune mai bine cinstit că îți este frică. Acuma că ai din nou un dosar curat numai la el te gândești. Nu ar fii de mirare să îți fii închipuit că a doua zi dupe ce ai fost pus să conduci agricultura raionului va începe să plouă cu diplome și brevete de decorații. Tu să nu te iei dupe vorba care zice că numai cine nu muncește nu greșește – află de la mine că dacă te mai văicărești în loc să te pui pe treabă ai să greșești mult mai rău.”

Același prim-secretar vorbea și nu trecuseră nici 4 săptămâni de la ședința de instalare în care vorbise cu totul altfel.

Îi dădea mâna să vorbească așa pentru-că din punctul lui de vedere era complect acoperit = întregul birou raional fusese aspru criticat iar un nou secretar cu probleme agrare care eram eu fusese trimis să îndrepte situația.

Cât despre situația care trebuia îndreptată

Teamă îmi este că nu aveți cum să înțelegeți pentru-că nu ați trăit atmosfera din anii aceia.

Teamă îmi este și că ar fii prea lung și de fapt inutil să încerc să vă fac o ideie.

Foarte pe scurt = cam cu un an înainte de ceia ce astăzi se numește în toate manualele de școală „victoria socialismului în agricultură” se pornise un fel de întrecere și aproape că nu era zi în care o regiune sau măcar un raion să nu anunțe încheierea colectivizării.

Printre ultimele anunțase evenimentul și regiunea noastră dar însă în raionul în care fusesem numit la nici o lună dupe aceia lucrurile nu stăteau așa de cât cel mult pe hârtie =

• fiind o zonă colinară cel puțin 10 comune fuseseră trecute în așa-zisa „zonă necolectivizabilă” deși acolo se făcea din totdeauna agricultură în toată puterea cuvântului și nu pomicultură ori creșterea animalelor
• din cauza unor abuzuri și a altor situații în câteva sate țăranii erau atât de porniți încât se apucaseră să își lucreze din nou individual pământul iar din colectivă nu mai rămăsese de cât firma și funcțiile de conducere folosite ca porecle
• în tot raionul se plătea atât de prost ziua-muncă încât nici nu aveai argumente în fața oamenilor și se pornise o adevărată fugă spre marile șantiere de ori unde și spre minele care începeau să se deschidă în apropiere.

Dar toate acestea și câte au mai fost nu se încadrează de cât prin efectul lor în răspunsul la întrebarea „cum am ajuns inginer?”

În primul rând că era cât pe ce să nu mai ajung = tot alergând dintr-un capăt al raionului în celălalt abia peste vreo doi ani și dupe mai multe critici am ajuns să am în buzunar diploma de absolvent cu examen de maturitate al școlii medii.

În al doilea rând că în anii aceia în care efectiv nu am avut casă și am dormit prin camere de oaspeți am și uitat să mă mai gândesc la mine și la viitorul meu – abia când au început primele studii în vederea unei noi organizări administrativ teritoriale prin care se spunea că raioanele vor dispărea am ajuns să îmi pun din nou întrebarea ce se va întâmpla cu mine.