Blog

Am descărcat în urmă cu mai puțin de o lună, de pe net, cartea de memorii a Generalului de Gaulle, „Memorii de război și memoriile speranței” , într-o ediție completă, îngrijită de fiul său, Amiralul Philippe de Gaulle, în care sunt adunate toate scrierile marelui om de stat francez. Este o carte impresionantă nu numai prin dimensiunile sale (2.262 de pagini), ci și datorită faptului că ne spune povestea Generalului, a omului providențial, care nu a acceptat niciodată înfrângerea și și-a dedicat ultima parte a vieții transformării Franței într-o țară modernă, prosperă, de prim rang la nivel mondial.

Astăzi ne vom ocupa doar de prima parte, Memoriile de război, care se încheie în momentul în care Generalul își părăsește puterea, din proprie inițiativă, la începutul anului 1946, atunci când realizează că politicienii, politicianismul și interesele înguste de partid îl vor împiedica să îndrepte Franța și constituția republicii către crearea unui stat puternic.

În anii 30, ofițer pe la jumătatea carierei, deja resemnat că nu va ajunge vreodată general, este printre primii care realizează ce schimbări tactice importante pot aduce blindatele și motorizarea pe un câmp de luptă, atunci când sunt utilizate în mod compact, în mari unități. Și pentru că nimeni din comandamentul militar francez nu îi acceptă conceptele, a scris și a publicat o carte, adresată publicului larg, despre cum ar trebui organizată o armată modernă, cu unități blindate, infanterie și artilerie motorizate ți, mai ales, cu susținere aviatică dedicată, cu avioane specializate de vânătoare și bombardament.

Nemții, care făceau deja experimentări legate de utilizarea tancurilor în Uniunea Sovietică, se pare că s-au inspirat masiv din această carte, așa cum avea să constate chiar el la începutul celui de-al doilea război mondial. Armata franceză, organizată ca la sfârșitul primului război mondial și condusă încă de generali care își trăiau încă gloria victoriei în acel conflict, a fost complet depășită, deși majoritatea tancurilor franceze luate individual erau mai puternice decât Panzerele nemțești.

Frontul este străpuns, armata franceză imobilă este pusă în derută și, în disperare de cauză, comandamentul francez formează patru divizii blindate, numindu-l la comanda primei divizii chiar pe colonelul de Gaulle. Acesta are câteva succese locale în încercarea de a opri înaintarea germană, dovedind că nu este doar un teoretician militar, însă nu poate opri înaintarea spre Atlantic în momentul în care armata nazistă depășește surprinderea că poate fi atacată cu succes de francezi și aduce în zonă întăriri.

Este avansat în scurt timp la gradul de general, înlocuit la comanda diviziei și numit de Președintele de Consiliu (denumirea de atunci a prim ministrului Franței) secretar general la Ministerul de Război. În această calitate participă la primele Intâlniri ale noului premier britanic, Sir Winston Churchill, cu guvernul francez.

Și pentru că situația de pe front este tot mai dezastruoasă, apare ideea unui armistițiu separat cu Germania nazistă, idee susținută, în principal, de eroul primului război mondial, mareșalul Pétain, încă influent în cercurile politice militare, și chiar de generalul Weygand, comandantul de facto al armatei franceze.

Generalul de Gaulle încearcă să-lconvingă pe premierul Paul Reynaud că nimic nu este pierdut pentru că imperiul colonial este neatins și mai mult de jumătate din armata franceză se află în colonii, flota este intactă, iar guvernul, parlamentul, comandamentul și cea mai mare parte a armatei din Franța pot fi transferate la Alger și în nordul Africii pentru a continua lupta. Era însă nevoie și de suportul flotei britanice pentru a se realiza acest transfer. De aceea, generalul este trimis la Londra pentru a face aranjamentele necesare cu guvernul britanic.

A reușit să se întoarcă la Londra în momentul în care Paul Reynaud și-a dat demisia, predând puterea mareșalului Pétain și celor care doreau încetarea ostilităților cu Germania. De acolo a lansat apelul prin care proclama crearea Franței libere, îndemnând autoritățile și comandanții francezi din colonii să se alăture mișcării și să continue lupta.

Nu a înregistrat un mare succes la început. Marea majoritate a generalilor și guvernatorilor francezi nu l-au băgat în seamă pe acest general tânar și necunoscut, care îndrăznea să contrazică un monument rațional ca mareșalul Pétain… Însă cu o perseverență și o încăpățănare extraordinară, care nu-l vor părăsi niciodată în decursul vieții, punând suveranitatea franceză mai presus de orice, ceea ce i-a adus multe fricțiuni cu prietenul său Churchill, dar și antipatia președintelui Roosevelt, a reușit încet, încet să atragă lângă el cea mai mare parte a coloniilor franceze, să transforme Franța liberă în Franța Combatantă, iar după incidentele cu amiralul Darlan și generalul Giraud, impuși de americani la comanda trupelor franceze și la conducerea teritoriilor franceze eliberate din nordul Africii, să devină liderul necontestat al francezilor.

A reușit să organizeze rezistența în Franța continentală și să unească organizațiile acesteia de orientări politice complet diferite, adunând practic o armată din umbră de sute de mii de oameni, care au contribuit masiv la blocarea mobilității trupelor germane și la eliberarea Franței metropolitane.

Modul entuziast în care a fost primit în primele orașe eliberate din Franța a determinat probabil o oarecare schimbare de atitudine din partea președintelui american, dar asta am l-a oprit niciun moment din lupta sa pentru a readuce Franța la masa celor mari.

A reușit să-l convingă pe Eisenhower, cu care a reușit să dezvolte o bună relație personală în ciuda dificultăților politice și a instrucțiunilor pe care acesta le primea din partea președenției americane, să lase Divizia Leclerc să elibereze Parisul și Strasbourgul, după ce forțele franceze libere se ilustraseră în bătăliile din Italia, în special la Monte Cassino, prin debarcarea din sudul Franței și înaintarea rapidă în sus pe valea Rhonului.

În final și-a așezat țara la masa învingătorilor, alături de Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică, a introdus-o ca al cincilea membru al Consiliului de Securitate al nou formatei Organizații a Națiunilor Unite, a stopat ascensiunea comuniștilor francezi, puternic susținuți de Moscova, a stabilizat economia franceză imediat după război și a reușit să impună prin referendum alegerea unei adunări constituante care să genereze constituția celei de-a patra Republici Franceze.

Din păcate și-a dat seama că politrucii interșanjabili ai partidelor (cunoaștem și noi destui din ăștia și ne-am cam săturat de ei pe-aici, pe la noi, pe plaiuri mioritice) erau deranjați de personalitatea sa puternică și de autoritatea sa și că nu acceptau în niciun chip ideea sa, a unei republici prezidențiale puternice, în care să existe un echilibru real, stabil între puterea executivă, legislativă și justiție. Tendința era de a crea un stat la fel de slab și instabil ca și republica precedentă, care să corespundă în cea mai mare parte intereselor de partid, cu miniștri interșanjabili din rândul parlamentarilor și a cadrelor de partid. (Nu-i așa că e o imagine care ne pare foarte cunoscută?) Din 1875 și până în 1938, Franța avusese 102 guverne, Marea Britanie 20, iar Statele Unite 14! Presedintele Roosvelt, instalat în funcție în 1933, i-a mărturisit la un moment dat generalului De Gaulle că, de multe ori, avea dificultăți în a-și aminti numele premierului francez aflat în funcție înainte de război, atât de des se schimbau…

Generalului i s-ar fi pregătit un rol decorativ, care să dea legitimitate regimului. Nu a vrut asta. Și-a dat demisia și a plecat! Demn, cu capul sus, fară a învinovăți pe nimeni. La finalul lunii ianuarie 1946 s-a retras în casa sa de la Colombey-les-deux-Eglises din regiunea Champagne, rupând toate legăturile cu lumea politică, refuzând orice întâlnire cu lideri internaționali aflați în trecere prin hexagon, refuzând orice onoruri, înaintări în grad ori pensie de demnitar.

S-a retras așteptând o renaștere… așa cum și în natură, după iarnă vine primăvara…