Blog

Continuasem să merg după amiezele și sâmbăta să lucrez la Tecon, chiar dacă acum salariul mi se dublase, crescuse un pic și al Mihaelei, așa că ne-am fi putut descurca mai mult decât decent cu ceea ce primeam de la institut. Însă vremurile erau nesigure, cu o inflație ținută pe loc doar artificial de guvern, așa că preferam să păstrez și cel de al doilea loc de muncă.

Și într-o după amiază, când am ajuns la Tecon pe la patru și jumătate, i-am găsit pe toți sărbătorind. Tocmai aflaseră că se semnase contractul de proiectare și construcție pentru o nouă fabrică, cu o singură linie de ardere a clincherului, la Saadi în Pakistan. Și asta însemna că cifra de afaceri a firmei urma să crească considerabil și trebuiau chiar să își mărească echipa. În ziua aceea, bineînțeles că nu a mai lucrat nimeni nimic.

M-am bucurat alături de ei, mai ales că participasem și eu, chiar dacă într-o mică măsură, la elaborarea ofertei câștigătoare.

De a doua zi ne-am pus pe treabă pentru pregătirea proiectului preliminar, iar regimul de lucru a rămas la fel de intens ca înainte, lucrând seara până la nouă, de luni până vineri, iar sâmbăta de la nouă dimineața până la unu.

Sâmbăta următoare eram doar eu cu Radu Bărbulescu și m-a chemat în biroul lui la o cafea.

De fapt birourile firmei erau formate din două camere separate de o ușă cu glasvand, la etajul unu al unei vile pe strada Doctor Lister.

Când ne-am așezat amândoi cu cafeaua în față, Radu mi-a spus că vor trebui să-și mărească echipa și îmi propune să plec de la institut și să vin la ei cu program complet. Mi-a mai zis că vor să trimită un om ca reprezentant permanent în Pakistan și, datorită experienței mele din Franța, lui i se pare că aș fi cel mai potrivit. Dar asta urmau să hotărască în perioada următoare, pe măsură ce avansa proiectul și eventual se mai concretizau și altele.

Nu-i puteam da un răspuns pe loc. Trebuia să cântăresc foarte bine lucrurile. Plecarea de la institut putea să însemne și plata unor despăgubiri uriașe, care mi-ar fi afectat bugetul indiferent cât de mare ar fi fost salariul pe care l-aș fi primit după mutare. Pe de altă parte trebuia să mă gândesc și la Mihaela, care ar fi fost obligată și ea să plece de la institut în momentul în care Irina împlinea trei ani și nu mai putea sta în concedii medicale pentru îngrijirea copilului. Și dacă n-ar fi vrut să plece, ar fi fost dată oricum afară.

L-am întrebat pe Radu despre asta, dar nu mi-a promis nimic. A răspuns vag, că vom vorbi despre asta la momentul respectiv, însă era clar că nu o voia și pe ea.

Vestea mă bulversase așa că a fost o sâmbătă pierdută pentru muncă. Am băut cafeaua, am mai discutat despre proiect și despre perspectivele de a mai câștiga și altele, sub umbrela Uzinexport, apoi am plecat amândoi spre casă, mult mai devreme decât de obicei.

Ajuns acasă și am discutat despre propunerea lui Radu cu Mihaela. Mai aveam doi ani până când Irina avea să împlinească trei ani și până atunci se mai puteau întâmpla multe… Și totuși primul impuls îmi spunea să resping oferta. Deși propunerea de a pleca pentru a deschide un birou în Pakistan era foarte tentantă. Părea totuși, cel puțin deocamdată, pielea ursului din pădure…

Am decis până la urmă amândoi să așteptăm și să dăm un răspuns atunci când chiar voi fi presat să-l dau. Iar până atunci să cântăresc cât pot de bine avantajele și dezavantajele mutării.