Blog

Luni am dat o fugă până la Cluj. Trezit de la 3, la 7 am fost în avion, la 8 am aterizat, mi-am făcut treaba, iar la trei și ceva după  amiază eram înapoi în capitală. În București erau trei grade jumate și niciun fir e zăpadă. La Cluj era un pic mai frig și fulguia…

După ce m-am întors, am mai rezolvat câteva chestii urgente și am dat o fugă până la supermarket să mai iau câteva lucruri de care urma să am nevoie în următoarele trei săptămâni. Afară începuse să cadă o ploaie înghețată, pe care o simțeai ca pe înțepăturile unor ace de gheață lovindu-ți fața. Pe jos era o mâzgă semi-înghețată și semi-fluidă, dar care aparent nu afecta stabilitatea mașinii.

Mi-am făcut bagajele, am pus ceasul să sune la ora două și-un sfert, apoi m-am băgat în pat încercând să adorm cât mai repede și, surprinzător, am și reușit. Totuși, când telefonul mi-a dat semnalul desteptării parcă eram lovit de cineva cu o măciucă drept în moalele capului, semn că oricum nu dormisem, destul. O toaletă rapidă, un espresso scurt, o privire pe geam (unde se vedea un fel de ceață alburie) și eram gata să comand un uber, care să mă ducă la aeroport. Încă nu se făcuse ora trei. A trebuit să anulez de vro trei ori cursa, pentru că intervalul de timp estimat până la sosire era foarte mare și în loc să scadă, creștea. Una dintre mașini, m-am uitat pe aplicație, era tocmai la 12 km… Din a patra încercare am nimerit o mașină la zece minute distanță. Și până să-l sun pe șofer ca să fiu sigur că vine și mă pot baza pe el, m-a sunat chiar el să mă întrebe dacă-l aștept. Nici nu era departe, așa că, de data asta, am fost sigur că vine.

Mi-am luat bagajele în mâini, la revedere de la soție și am coborât ca să aștept mașina, care se apropia. Când am ieșit afară m-am speriat. Totul era acoperit cu o plapumă albă, pufoasă, imaculată și nedeformată de urme de pași. Am coborât cele câteva trepte de la intrarea în bloc și m-am înfundat în zăpadă până aproape de genunchi. Am ajuns la străduța din fața blocului și mi-am dat seama că mai bine m-aș fi întâlnit cu soferul pe Dumul Taberei, în loc să-l las să vină până în fața blocului, pentru că aici risca să rămână blocat în zăpadă. Însă acum era deja prea târziu. Conform aplicației era deja foarte aproape. Și aproape imediat am văzut și farurile mașinii care se apropia. Am pus bagajele în portbagaj, m-am urcat în mașină și i-am mulțumit că a venit să mă ia. Mi-a multumit și el pentru cursa către aeroport pentru că oricum voia să ajungă în Otopeni să ajute un prieten care rămăsese blocat în zăpadă pe un drum mărginaș după ce lăsase un client. Și mi-a mai spus că a fost cât pe ce să rămână și el blocat la intrarea pe strada mea când luase o curbă la stânga.

N-am pornit bine și la mai puțin de o sută de metri, după o curbă ușoară a aleii, ne-am trezit în față cu un Logan de poliție pe care cei doi polițiști încercau să-l urnească din zăpadă. După ce a mai dat câteva lopeți de zăpadă de sub roți, polițistul a pus lopata în spate, apoi a început să împingă mașina până când aceasta a reușit să plece. Apoi a continuat să meargă în direcția în care dispăruse mașina de poliție fără să iasă de pe unul dintre șleaurile făcute în zăpadă de roțile acesteia. Noi mergeam cuminți în spatele lui pentru că orice încercare de a părăsi șleaurile se putea solda cu o blocare în zăpadă. Și deși în mod sigur polițistul auzea zgomotul mașinii din spate și vedea și lumina farurilor, și-a continuat imperturbabil drumul fără să facă măcar un pas într-o parte sau alta ca să ne lase să trecem pe lângă el. Noi n-am putut decât să-i admirăm prostia și nesimțirea…

Colegul lui oprise mașina pe Târgu Neamț, s-a urcat și au pormit mai departe spre Drumul Taberei. Noi însă a trebuit să lăsăm să mai treacă și o camionetă cu o lamă în față care încerca să dea la o parte zăpada de pe stradă. Însă și aceasta era cât pe ce să rămână înțepenită la ieșirea în bulevard, încercând să ocolească o altă mașină de poliție complet îngropati în zăpadă. După ce am reușit și noi să ieșim pe drumurile principale nu am mai avut probleme, chiar dacă șoselele erau acoperite de un strat zdravăn de zăpadă bătătorită, și am ajuns după încă o jumătate de oră la aeroport. Acolo, în câmp, vântul tăios se simțea altfel decât în oraș…

Însă nu mi-am dat seama de amploarea dezastrului până când, trecut de controlul de securitate și ajuns la poarta de îmbarcare, imediat după ce m-am așezat la coadă pentru îmbarcare, echipajul s-a ieșit înapoi din avion și ne-a spus că decolarea va fi întârziată cu două ore, până la deszăpezirea aeroportului. M-am uitat un pic pe geam și, chiar dacă era întuneric, printre valurile de ninsoare se vedeau mașinile de deszăpezire trecând în ambele sensuri ale căilor de acces din jurul terminalului cu distanțe de douăzeci-treizeci de metri între ele.

Am mai stat un pic pe-acolo și mi-am dat seama că aveam dreptul să intru gratuit în lounge, care nici măcar nu era foarte departe de poarta de la care ar fi trebuit să ne îmbarcăm. Însă ce să vezi intrarea în lounge era blocată de un cordon. Eu însă am forțat și am pășit pe deasubra cordonului și am fost luat a primire de doamna care făcea înregistrarea pasagerilor.

–Nu mai avem locuri! Loungeul este plin. Vă rog să mergeți la cel de lângă poarta cu numărul 57.

–Dar eu trebuie să mă îmbarc de la poarta numărul 1, doamnă. Poarta 57 e tocmai în celălalt capăt al aeroportului. Vă rog să-mi permiteți să rămân. Sunt sigur că mai găsesc un loc, iar dacă nu o să stau în picioare, i-am răspuns fluturându-i sub ochi telefonul cu boarding passul afișat pe ecran, înainte de a trece mai departe.

–Dar nici nu v-am înregistrat, domnule!

–Ah, sigur! Vă rog să o faceți.

Și i-am dat telefonul pentru a nota numele și zborul.

Apoi, în timp ce înaintam spre interiorul salonului am recunoscut uniforma KLM, pe care o purta o doamnă care venea spre mine.

–Bună ziua! am salutat-o eu în engleză. Faceți parte din echipajul avionului care trebuia să plece la Amsterdam la ora șase, nu-i așa?

–Da.

–Perfect. Atunci. sunt sigur că nu pierd avionul. Când vă voi vedea plecând înseamnă că trebuie să mă îndrept și eu spre poarta de îmbarcare…

–Așa este.

–Aveți vreo veste despre cât ar putea dura?

–Cel puțin două ore.

–Mulțumesc!

Apoi am încercat să găsesc un loc unde să mă așez. Și am văzut unul destul de mare, pe o băncuță-canapea destul de lungă așezată cu spatele spre fereastră, lângă doamnă foarte drăguță.

–Bună dimineața, am spus. E liber locul de lângă dumneavoastră?

–Este o doamnă care a ieșit un pic.

–Mulțumesc!

Și am rămas în picioare. Este adevărat că lângă doamna respectivă se afla un rucsac mic, dar era loc suficient pentru două persoane. Nu a trecut însă mult până când a apărut și cealaltă doamnă, care a pus rucsacul jos și s-a așezat. Și într-adevăr, lângă ea mai era destul loc ca să nu stăm înghesuiți…

–Bună ziua, am reluat eu, adresându-mă celeilalte doamne. Am și eu loc lângă dumneavoastră?

Doamna s-a uitat lung la mine și mi-a răspuns:

–Bună ziua! Desigur, domnule!

Am parcat bagajele în fața locului liber de pe bancheta respectivă, iar scurta pe care am dat-o jos de pe mine, chiar pe canapea.

–Mai întâi voi merge să iau și eu o cafea, apă și ceva de mâncare.

Și am plecat fără să mai astept vreun raspuns.

Am cam strâmbat din nas când am văzut ce ne ofereau de mâncare pentru că nimic nu corespundea cu regimul meu alimentar destul de strict din ultima perioadă. Însă până la urmă am luat o felie de pizza caldă pentru că stomacul își cerea drepturile.

Afară nu se mai mișca nimic. Prin geam se vedea doar cum cad fulgii de nea, într-o ninsoare desprinsă parcă din „Iarna pe uliță” a lui Coșbuc, lipsind totuși agitația satului. Mai vedeai, rar, câte-o mașinuță de dat zăpada, niște oameni care dădeau la lopată, încercând să scoată câte scară mobilă de sub nămeți, dar cam atât.

Între timp am început să mai schimb vorbă cu vecinii. Tipul corpolent de lângă mine, însoțit de un alt tip cu barbă, mai țigănos și cu burta revărsată peste curea, pe care tricoul un pic cam scurt nu reușea să i-o acopere complet, s-a dovedit a fi un președinte de consiliu indetean. Bine că nu apucasem să îmi exprim părerea proprie despre politicieni atunci când se plângea de încetineala cu care se desfășoară operațiunile de îndepărtare a zăpezii pe aeroport, că sigur nu i-ar fiplăcut. Se ducea la Bologna și a ținut să-mi spună că dacă n-ar fi avut o experiență anterioară de primar, și-ar fi luat salariul degeaba pentru că l-ar fi jucat pe degete funcționarii din instituție. Așa știa deja cu ce se mănâncă treaba pe care o avea de făcut…

Bineînțeles că l-am întrebat și unde a fost primar, așteptându-mă să aud că în reședința de județ. Însă fusese de fapt edil într-o comună din apropierea acesteia.

Apoi am mai schimbat câteva vorbe și cu una dintre doamnele de alături. Și ni s-a alăturat și un domn mărunțel, cam de aceeași vârstă cu mine, având o meserie foarte interesantă, de care măcar nu auzisem până atunci c-ar exista, darpe care mi-ar fi plăcut s-o practic…

M-am întâlnit cu un francez pe care-l cunosteam și cu soția lui și am mai schimbat câteva vorbe.

Între toate aceste conversații și deplasările până la frigiderul cu apă și sucuri, standul cu mâncare ori mașina de cafea, citeam. Începusem cu vreo două zile înainte să citesc memoriile generalului De Gaulle, pe care le găsisem și leo descărcasem de pe net. O carte de două mii două sute șaizeci de pagini…

Pe la zece m-am îndreptat spre grupul echipajului KLM, aflat cumva în raza mea rituală, și l-am întrebat pe un tip mai tânăr, care era probabil copilotul, dacă au mai primit ceva vești despre ora posibilei plecări.

–Tot ce știm, mi-a răspuns el, este că aeroportul se va redeschide începând cu ora 10. Mai multe nu știm nici noi.

–Tocmai am început o carte de două mii două sute de pagini, i-am răspuns eu, și am citit ceva mai mult de o sută. Sper să nu o termin în aeroport așteptând decolarea…

–Și eu sper! mi-a răspuns el râzând.

–E-n regulă, o să stau cu ochii pe voi și când văd că vă ridicați înseamnă că nu mai am nici eu mult de stat pe-aici!

M-am întors la locul meu și am comunicat cu doamnele și cu domnul celălalt ceea ce aflasem. Apoi m-am așezat să-mi continui lectura. Celălalt vecin, președintele de consiliu județean, mi-a confirmat într-un fel ceea ce aflasem, spunându-mi cu emfază:

–Tocmai am vorbit cu ministrul! M-a asigurat că aeroportul se va deschide și zborurile se vor relua după 10.

Parcă eram într-o schiță a lui Sică Alexandrescu, marele regizor de teatru din perioada interbelică, care aflat împreună cu Zaharia Bârsan în gară la Huedin și așteptând trenul de Cluj, i-a zis șefului de gară:

–Așteaptă domnul ministru de două ore pe peron. Cum este posibil așa ceva?

Iar ăla a oprit expresul care trecea pe acolo, și care nici nu ar fi trebuit să oprească acolo, și i-a suit în tren.

Într-adevar după vreo oră au început să se anunțe primele plecări. Toate erau însă pe cealaltă parte a terminalului, la porțile cu numere pare. Și s-a anunțat și plecarea spre Bologna, unde a plecat și domnul președinte cu însoțitorul lui. În funcție de rangul fiecăruia, un presedinte dădea mâna cu Trump, iar altul își lua la revedere de la mine…

Pe partea noastră de terminal lucrurile au început să se miște abia după 11. Și pe la douăsprezece și jumătate a plecat din lounge și echipajul meu. Decolarea a fost însă abia la ora două, iar la Amsterdam am ajuns pe la cinci jumate, după nu zbor fără istoric, animat doar de o discuție cu vecinul meu de scaun olandez, care mi-a dat câteva sugestii referitoare la ce aș putea vizita la Rotterdam, apoi cu una dintre stewardese, care nu știa care este capitala provinciei Friesland din țara ei. Mai au și alții analfabeții lor funcționali, în afară de noi…

Am aflat, după ce am aterizat, că fusesem rerutat pe ultima cursă spre Luxemburg, care decola abia la nouă și jumătate seara.

În lounge m-am reîntâlnit cu Emil, domnul pe care-l cunoscusem în salonul de la București, care aștepta acum aviorul de Porto, și am schimbat între noi povești interesante, „histoires des vieux combatants” cum zic francezii, descoperindu-ne chiar cunoștințe comune, pentru că lumea e mică și se micșorează…

Emil a plecat spre îmbarcare cam cu o oră înaintea mea, iar eu mi-am continuat lectura. Și nu, nu am reușit să termin cartea! Mai am încă ceva mai mult de două mii de pagini…

Și pentru că ce începe prost se termină cel puțin la fel de prost, a mai întârziat vreo jumătate de oră și avionul de Luxemburg. Am ajuns acolo un pic după ora 11 noaptea, cu umerii căzuți și abia târând bagajul în urma mea.

În mod normal, fără viscol și blocaje în trafic, cam tot atâta făceam și cu mașina, dacă aș ținut-o langa, fără să mă opresc să dorm undeva pe drum. Sau cel puțin atât am făcut ultima dată când am încercat chestia asta cu vreo patru ani în urmă… Și nu cred că atunci am fost mai frânt de oboseală ca acum! Dar asta e! Vorba unui clasic în viață, domnul Petrov, un faimos turnător la securitate ajuns președinte de țară: „Iarna nu-i ca vara!” Însă în ultimii ani am avut tendința să uităm și asta…

Oricum, tot am avut un pic de noroc până la urmă. Era un pic de zăpadă și fulguia și la Luxemburg, iar copiii, care m-au așteptat la aeroport au traversat orașul în loc s-o ia pe drumul cel mai rapid, prin pădure, ca să nu riște blocaje în trafic. Și mi-au mai spus că fusese închis aeroportul din Luxemburg toată ziua cu doar o zi înainte de venirea mea, pentru doar un pic mai multă zăpadă decât acum…