Blog

Și în ziua de azi când îmi amintesc

Două familii venise să mă ceară dela sfinția sa și părintele îmi explicase când eram pe a patra de ce mă dăduse în seama celei mai sărace = „Tot de argat îți era scrisă soarta fiule. Încaltea să te poți tocmi la o simbrie și să nu argățești toată viața numai pe o strachină de curechi”.

Mai târziu nu am mai avut de ce mă gândi la aceasta dar însă până am plecat militar nu am ajuns să văd dreptatea judecății părintelui Marțian pentru-că =

• mă luaseră de suflet doi oameni care tocmai se uitau fără speranță cum vine bătrânețea peste sărăcia și singurătatea lor și nici o dată nu am reușit să muncesc eu destul pentru ca toți trei ori numai doi când am rămas să mâncăm altceva de cât tot strachina de curechi
• de necaz ori poate din alte pricini neștiute mie cei refuzați de părintele Marțian mă dușmăneau și mă oropseau cât am fost la mâna lor în satu acela iar de la una din fetele pe care s-au pronit să le facă dintr-o dată în locul meu a ieșit a doua poreclă

„Baiștruc”.

Era o vorbă nemțească și prin părțile acelea vorbele nemțești aveau mai multă greutate de cât traducerea lor – probabil pentru-că erau scoase direct din vorbirea unor oameni foarte chibzuiți și gospodari.

„Baiștruc”.

Poate că nu se scrie așa – nu am avut nici o dată curiozitatea să aflu cum se scrie pe nemțește și ce înseamnă de fapt.

A fost prea de ajuns că suna ca o înjurătură plină de dispreț la adresa unui nenorocit ca mine care nu își cunoștea mama și tatăl.

„Ce vorbe ai tu cu baiștrucu acela?”

„Atâta ar mai lipsi – să mă vadă tot satul jucând cu un baiștruc!”

„Nu vezi că ești un baiștruc?”

„Mă baiștruc ce ești!”

Și încă nu ar fii fost totu că suna cum suna și mai venea și rană peste o rană nevindecată dar însă din cauza războiului tocmai ieșisem și noi cei de 16-17 ani ca și flăcăi în fața satului.

Oricât de curios mi sa părut chiar mie când am privit în urmă nici sărăcia

                                                                                                                            nici poreclele

                                                                                                                            nici vrășmășia satului acela

                                                                                                                            nimic – dar absolut nimic

nu a fost în stare să mă clintească din viața aceia și mă întreb dacă eu însuș aș fii ajuns vre o dată singur să mă satur de ea și să îmi iau lumea în cap.

A fost nevoie de o uluitoare propunere directă făcută mie de către altcineva pentru a ajunge să descopăr că ar putea să existe și alte drumuri în viață de cât acela priponit de un sat vrăjmaș.

Pe vremea aceia nici nu bănuiam că o curiozitate ar putea să mă împingă până la cauza ei ori până în pânzele albe iar astăzi sânt prea departe de întâmplări pentru a merita să încerc o asemenea expediție – mă mulțumesc deci cu bănuiala că până în acel moment trăisem inconștient și cum dăduse Domnu deși am destule amintiri din care se vede că îmi umbla mintea și nu eram chiar prostu satului.

Cred că am ajuns astfel din nou în primăvara lui 1947.

Propunerea aceia uluitoare a fost dea merge la o școală de ofițeri.

Nici mai mult nici mai puțin.

Dupe numai doi ani urma să primesc nu câte una ci câte două steluțe pe fiecare umăr.

Plus uniforme.

Plus cizme.

Plus o soldă pe lună de

De geaba.

Îmi dau seama că nici nu trebuie să încerc – îmi e inposibil să vă pot face măcar o ideie de vârteju care sa stârnit în mintea mea de țăran și de baiștruc când a fost clar că o asemenea propunere uimitoare era cinstită și serioasă.

Nu am fost în stare să scot vre o vorbă minute în șir și căpitanu care îmi făcuse propunerea a fost atât de sigur de răspunsu meu încât a fost de acord să plec și să mă mai gândesc – cu condiția să nu afle nimeni ce vorbisem noi înpreună.

Peste 3 zile a fost rându meu să îl uluiesc – refuzând.

Nu contează aici discuțiile interminabile care au urmat și nici ceia ce am gândit eu mai târziu despre întâmplarea aceia – esențialu sa petrecut în cele 3 zile de gândire și mai ales într-a doua care era o duminică și intenționat îl luasem pe sergentul din Teiuș la o drojdie – „să uităm sfada aceia tâmpită”.

A primit invitația mea cu gura până la urechi = „Nu îți dă mâna bă aliatule să te cerți cu clasa conducătoare”.

Am lăsat să treacă dela mine și să facă pe deșteptu deși în mod clar nu prea era – acesta constituind dupe aceia și un argument foarte important în hotărârea mea.

Nu am așteptat al doilea rând ca să îl întreb ca și din întâmplare ce făcea acolo la depou din Teiuș.

„Dacă nu mă lua militar în ziua de astăzi aș fii fost fochist.”

Alta îl întrebasem eu dar însă și atâta îmi putea fii de ajuns la o adică – de bună seamă că nu se compara cu treaba de fochist ce făcuse el la depou până să plece militar.

Dar noi eram tineri și trei ani nu însemnau mare lucru – noi ne liberam spre toamnă și din câte știam eu toate școlile încep toamna.

„Ce școală – că eu am deja 4 clase?”

Școala de fochiști – vezi bine.

„Păi la fochiști nu se cere o școală specială. Mare lucru să tot arunci cărbuni în foc cu lopata – îți spune mecanicu când să mai arunci și când să te oprești că el citește pe aparate”.

Așa dar.

Nici măcar școală nu trebuie – doar brațe zdravene.

Atunci de ce nu se făcuse el fochist mai înainte de militărie?

„Mă făceam eu dacă aveam pe ce. Numai că războiu a lăsat și oameni betegi dar însă și locomotive multe. În anii cât lipsesc eu or fii apucat să le repare – de aceia zic că dacă nu plecam militar.”

Păi dacă locomotive în stare să umble nu prea erau și de reparat încă nu se apucaseră pe vremea aceia – atunci el ce făcuse la depou din Teiuș?

„Dar câte nu sânt de făcut într-un depou. Că o locomotivă când vine de la drum trebuie unsă și frecată și întoarsă și ușurată de cenușe și alimentată cu cărbuni – și uite așa nu îți ajunge ziua tot slugărind la ele că una pleacă și alta vine”.

Și până când a fost ora să ne întoarcem la cazarmă a tot băut și a tot spus – de la locomotive am ajuns la cât de mare e calea ferată și de câți oameni are ea nevoie în slujbă – apoi la câte ateliere și câte meserii de care călătorul din vagon habar nu are – că el nici de liniile pe care aleargă nu se gândește că o dată puse trebuie toată ziua controlate metru cu metru și reparate repede – nu mai vorbim de poduri și tuneluri – dar parcă ce știe el călătorul tolănit pe bancă în vagon?

Când sergentu din Teiuș a rămas beat criță în seama soldaților din plutonu lui eu eram ușurat și dumirit = cu slugăreala eram învățat de mic și nu ar fii fost de cât să schimb vita cu mașina – ceia ce sigur că era ceva dar însă nu ceva de speriat – la urma urmelor fiarele acestea puteau fii doar mai complicate dar totuș nu mai gingașe de cât ființele.

Poate că o să vă mire cugetările acestea.

Poate că o să vă distreze asemenea prostie.

Poate că nici nu ar fii fost cazu să insist atâta