Blog

–Poa-să fie, copiii mei…!

Se avântase deja să mai dea odată, dar pe obrazul lui neras de multe zile a lipăit mai promptă o palmă de femeie. O asemenea îndrăzneală a paralizat ambele tabere – Olga însăși n-a fost în stare să adauge vreuna din vorbele care de obicei năzuiesc să dea și urechilor culoarea obrazului plesnit – e pur și simplu imposibil de imaginat la ce s-ar mai fi putut ajunge după această clipă de stupoare dacă mărunțelul cu memorie și simțul ierarhiei n-ar fi profitat de ea, strecurându-se la mijloc.

–Tovarășe inginer șef!

                    Numai aceste trei vorbe le-a strigat indignat – probabil că nici n-ar mai fi avut răgaz pentru mai multe – dar s-au dovedit de ajuns pentru a sparge încăierarea: o viață trăită pe drumuri te poate face într-adevăr să disprețuiești rigorile oamenilor așezați, cui îi dă însă mâna să le ignore pe față și la lumina zilei?

–Dădeam cu toții de dracu’! a continuat să strige mărunțelul când a simțit că cercul din jurul lui Marțian prinde să se lărgească. Grijania mă-sii de șaibă, că unii cred că-i jucărie! Dacă vi s-a urât pe lumea asta ieșiți dracului din șosea pe dreapta, nu mai târâți și pe alții prin spitale și tribunale!

                    Gesticula, țopăia, era un adevărat spectacol al indignării dezlănțuite, dar de fapt rolul lui se consumase, incidentul se îndrepta în mod sigur spre o ciorovăială banală și fără urmări grave. Cum însă numai un anume gen de oameni asistă cu plăcere la ciorovăielile altora, în vreme ce un înțelept ca acest mărunțel la volanul unuia dintre camioanele pe lângă care dansase limuzina galbenă a fost efectiv un mare noroc.

                    Există cel puțin două temeiuri – acestea – pentru o mică buclă pe firul povestirii.

                    Fumau tihniți o țigară împreună, după ce scoseseră din șanț primul camion și eliberaseră curba.

–Poți să strigi la un șef – filozofă cu glas tare mărunțelul – poți să-l reclami mai sus, la o adică poți să-l critici în ședință și fără martori chiar să-l înjuri de-a dreptul de mumă… Da’ șefu-i șef și-n pielea goală! Asta o știu din armată, bagă de seamă, unde gradele se poartă doar pe uniforma reglementară! Da’ când te-apuci să dai într-un șef îți dai…

–Ia nu-mi mai vârâ tu deștu-n ochi! n-a mai răbdat cel cu obrazul neras de multe zile.

–Bă neamu’ lu’ șaibă, ce crezi tu că face Sile Baftă tomnai acuș, când fumăm noi acilea o țigară? Poate nu știi, da’ eu avusei drum p-acolo și-l văzui. Merge în marșalier pe un fir de punte până-n mijlocul Dunării cu o basculantă de douj-de tone și răstoarnă în vâltoarea de sub el ditamai huiduma de beton. Și bagă de seamă, el n-a dat ca tine cu pumnu’! Doar a vorbit în plus, ca omu’ la beție…

–Ia mai dă-l în…! a ridicat din umeri nerasul. N-ajunge el departe după cum conduce!

–Mușcă-ți limba! a țâșnit din iarbă și mărunțelul, făcându-și repede câteva cruci înghesuite. Doamne păzește de vorba necugetată! Că numa un om fără cuger are nevoie de moartea altuia ca să trăiască el…

–Da’ nici n-am zis asta! s-a speriat și cel care zisese.

                    Spulberase însă tihna tuturor, se ridica din iarbă și ultimul șofer:

–Termenați dom-le cu superstițiile astea, că muierea nici n-a mai vrut să intre în mașină până nu l-a văzut așezat în dreapta! Și o muiere la volan – s-a descoperit mai nou, cu ochii mei citii într-o revistă – e cu mult mai bună decât un bărbat, da’ era vorba de mașini mici, nu de camioane din astea…

                    Poate fi într-adevăr întâlnită în literatura mondială de specialitate o asemenea aserțiune, numai că argumentele fiind pur statistice și concluziile sunt mai nuanțate. Categorice rămân doar procentele, constant favorabile: anual sau dintr-o mie, mult mai puține accidente sunt provocate de femei și, dintre femeile la volan, numai un procent infim provoacă accidente de circulație. Dar nici testele, nici specialiștii n-au putut stabili pornind de aici că ar fi „mai bune” – se presupune totuși că circulă mai puțin, că nu sunt obligate la distanțe lungi și la condiții mai dificile, că sunt adeseori menajate pe șosea ș.a.m.d. – drept care și în cursele de formulă, și în raliuri, și în listele de șoferi ale marilor companii de transporturi auto femeile apar ca o realitate pitorească, atunci când nu lipsesc cu desăvârșire.

                    Și nici călătoria pe urmele căreia suntem nu pare să promită vreo dovadă zdrobitoare într-un sens sau în celălalt, cel puțin după acești câțiva kilometri Olga nu arată la volan ceea ce ar fi de așteptat – siguranță și degajare. A mers într-adevăr cu 200 la oră pe autostrăzi și s-a descurcat în circulația infernală a Parisului, numai că a marcat-o și pe ea incidentul abia consumat, n-a mai șofat de câțiva ani buni, iar cu limuzina aceasta galbenă are acum de-a face pentru prima oară – Marțian nu i-o oferise și până să o forțeze instinctul de conservare se ambiționase să nu i-o ceară.

–Unde naiba e claxonul?

                    Pipăise volanul de jur împrejur și apăsase pe tot ce semăna a buton la bord, dar dacă n-ar fi intrat într-un orășel plin de bicicliști tot nu s-ar fi îndurat să rupă tăcerea în care călătoreau de când schimbaseră locurile.

–În capul manetei de semnalizare stânga-dreapta.

                    Și imediat ce a claxonat inutil, de probă, a avut motive să regrete tăcerea pe care o rupsese.

–Sper că aveți în poșetă permisul de conducere…

                    Cu totul altceva îl frământa, era limpede. A fost mica ei răzbunare să ridice cu indiferență din umeri.

–Habar n-am.

                    Dar nici de data asta Marțian n-a avut curajul să vorbească deschis, a preferat să se prefacă prins în propria cursă:

–N-ar fi mai bine să verificăm?

                    Dacă i-ar fi spus să caute în poșeta ei ar fi refuzat, apoi ar fi insistat să verifice totuși, asta însemna să tragă pe dreapta… Nu, nu era o lașitate, ci o mică perfidie. Olga nici n-a încercat să reziste pornirii răzbunătoare.

–Chiar dacă l-am lăsat acasă, prefer o amendă decât un drum fără întoarcere!

                    Primise lovitura din plin, trecuse rapid prin câteva culori și abia la ieșirea din orășel fusese în stare să răspundă sau, poate, găsise în fine un răspuns care să-l mulțumească.

–Ar fi fost într-adevăr o mare nedreptate să murim amândoi pentru prima dumneavoastră dragoste.

–Și mai nedrept ar fi fost să n-o apuc pe a doua!

                    A rămas multă vreme îngândurat.

–Vreți să spuneți că…

–Vreau să spun exact ce am spus. Am acceptat o invitație în primul tău concediu pe patru roți, nu o cerere în căsătorie și cu atât mai puțin o invitație în cursa morții. Am înțeles că voiai o șansă…

–Exact. Și încă o mai vreau.

–Încă?!

                    Asta era culmea, tocmai el amenința!

                    Dar poate i se păruse, poate că nu era decât un cuvânt scăpat și subliniat nu de glasul lui ci de susceptibilitatea ei exagerată… În orice caz Marțian oftase exasperat și cel puțin până și-a găsit cuvintele n-a mai știut ce face cu mâinile.

–Sunteți… Aveți… Nu vă mai legați de cuvinte! Întotdeauna m-a uluit darul dumneavoastră cu totul aparte de a complica inutil lucrurile! Chiar și pe cele mai simple. Până și amintirile le complicați, nu vă dați seama? Când am intrat în curba aceea nenorocită tocmai mă chinuiam să pricep ce concediu se sfârșea… De ce „ca-n basme”… Ce era de ales și de fapt ce ați ales…

                    Șoseaua urca în serpentine largi pe o coastă de deal împădurită, un foșnet verde și răcoros te făcea să crezi că mașina ar urca fără motor, a fost rândul ei să pară preocupată de viraje deși abia aici s-a văzut îndemânarea de șofer cu experiență, care nu zmucește volanul ci doar îl ajută, lăsând înclinațiile bine calculate ale curbelor să dirijeze roțile. Și încă mai înainte de a ajunge pe coamă, o despărțitură largă între vârfurile celor două rânduri de căpițe verzi anunța o poiană și probabil un popas.

–S-a întâmplat ceva? a tresărit Marțian, alarmat de țăcănitul ritmic al semnalizatorului pus pe dreapta.

–În afara localităților, orice ieșire din șosea se semnalizează cu o sută de metri mai devreme.

                    Îl liniștise mai ales zâmbetul ei, semn că ieșise din starea de spirit de adineauri. Între timp apăruse și panoul mare cât o casă: „Popasul Dumbrava”.

–Abia e opt și jumătate – a protestat vag, mai mult cu aerul că observă cât e ceasul.

                    „Popasul” nu era decât o baracă modestă, plus nelipsitul grătar, stivele cu lăzi de bere și câteva buturugi retezate la diferite înălțimi, în chip de mese și scaune. Dar dincolo de el pădurea se ghicea adâncă, bătrână și plină de păsări cântătoare.

–N-ai nicio grijă, cafeaua trebuie să fie aici atât de proastă încât nu se va alia cu cea de acasă împotriva inimii. În schimb ai dreptate cu amintirile: nu se prea înțelege mare lucru dacă nu încep cu începutul.