Blog

–Aici sunt două hoteluri față în față – îi explicase șoferul numărând banii. Mi se pare că unul din ele a fost pe vremuri al unuia Stănescu.

                    Tipul de la ghișeul deasupra căruia scria „Reception” i s-a părut din primul moment dubios. Părea mai degrabă că-și face de lucru decât să caute într-adevăr ceva în paginile mari cât un ziar deschis ale registrului, o obligase să întrebe de două ori dacă exista vreo cameră liberă până să răspundă el plictisit:

–De unde veniți?

                    A fost nevoie să-i explice și când venise, și de ce venise, și cât avea de gând să stea, învingându-și nemulțumirea. Nu era obișnuită cu hotelurile, de vreme ce o întreba probabil că așa cerea regulamentul și nu era acesta primul regulament stupid de care se lovea. Numai că tipul nu nota nimic, părea că nici măcar nu-i ascultă răspunsurile, singurul semn de viață adevărată de pe fața lui fiind privirea insistentă care-i fixa pieptul. Îmbrăcase un plovăr rulat pe gât, nu avea ce să vadă, este adevărat că nu purta sutien – doar o caraghioasă ca ea se putuse gândi ăntr-o fracțiune de secundă la toate acestea. A fost nevoie să privească și ea ca să se lămurească – într-adevăr numai o caraghioasă ca ea trebuia să mai și privească pentru a se lămuri că tipul îi privea cu insistență poșeta, rezemată în fața sânilor de ghișeu.

–Camerele sunt reținute – încheiase tipul, sătul dintr-o dată de atâta vorbărie și dumirit înaintea ei de ceea ce putea să urmeze.

–Ai să vezi! Se indignase ea, odată. Peste câțiva ani se vor pune afișe: „Nu ne jigniți, dându-ne bacșiș!”

                    Zâmbetul lui Victor, indulgent, întotdeauna cel puțin indulgent când îi era adresat ei, devenise hohot de râs. Dar se oprise repede, înainte de a o înfuria, luase chiar un aer gânditor:

–S-ar putea să ai dreptate. În câțiva ani ori conștiința, ori civilizația ne vor învăța să ne purtăm în lume. Și atunci vom ști, în fine, să dăm bacșiș fără să mai jignim omul…

                    A fost norocul tipului de sub inscripția „Reception”. Dacă nu intervenea Victor, praful s-ar fi ales de buna lui dispoziție, atât de importantă când trebuie să fii mereu serviabil și îndatoritor cu tot felul de oameni, veniți din cine știe ce colț al planiglobului de sub cristal, pe care târgul de unde zicea că vine tovarășa nici nu figura pentru că nu avea legătură aeriană cu Bucureștiul.

                    Dar Olga, gonită de propria stare sufletească – nu s-a oprit nici în stradă. Nici vizavi n-a mai încercat. Fără să bage ea însăși de seamă, amintirile – sau, mai exact, Victor, panica pe care o stârnea apariția lui printre amintiri – i-au purtat pașii grăbiți pe Academiei.

                    În primul moment intrarea cu sticlă a restaurantului din gura pasajului i-a învălmășit sentimentele. A încremenit pe trotuar și n-ar putea spune: picioarele n-o mai ascultaseră sau ea nu îndrăznise să treacă mai departe? O, doamne, dacă s-ar fi gândit pe unde să meargă, dacă ar fi știut măcar pe unde merge, tocmai în locul acesta n-ar fi trebuit să ajungă! Aici, poate exact sub picioarele ei, în restaurantul de la subsol intrase prima oară cu Victor, o adusese el, în prima seară pe care fusese de acord să o petreacă numai cu el în oraș. Nu disociase niciodată – nici nu încercase, nici nu avea rost. Oricum ar fi privit lucrurile, tot Victor o adusese aici, în ochii ei el rămânea inventatorul acelui subsol cu ceață albastră, de fum de țigară, el inventase pentru ea separeurile, familiaritatea complice a chelnerului, orchestra de saxofoane și trompete care numai twist-uri știa să cânte și chiar twist-urile, care pe vremea aceea erau decadente… El inventase, pentru ea, totul – seara aceea amețitoare, excentrică și fără pereche, combinația aceea nemaipomenită de rafinament și extravaganță, aventura riscantă și totuși nostimă, la granița neașteptat de confuză dintre îngăduit și neîngăduit… Victor însuși era ca seara aceea!

–Victor, te rog să nu râzi de mine…

                    Îi luase mâna, i-o întorsese, îi sărutase podul palmei și încheietura mâinii – mereu o înfiora și o amețea cu mângâierile lui neașteptate.

–Taci… Nu-i cinstit să-mi ceri declarații acum, când abia ne cunoaștem.

–Nu-nu! își retrăsese ea mâna. Promite-mi că nu râzi de ceea ce vreau să-ți spun!

                    Îi promisese atât de solemn, încât nu-l crezuse.

–Pe cuvântul meu de onoare!

                    O vreme tăcuse, se făcuse că așteaptă să iasă chelnerul. Până la urmă își luase inima-n dinți:

–Victor, mie mi-e cam frică… De ce zâmbești, ai promis!

–Am promis să nu râd…

                    Zâmbea în continuare, părea că face eforturi să-și respecte cuvântul de onoare. Uitase de teamă, simțise dintr-o dată nevoia să fie rea.

–Să nu-ți închipui că nu știu de ce m-ai adus aici! Într-un local cu separeuri, cu chelneri misterioși, cu listă în trei limbi… Ai să plătești tu din două burse, dar…

                    O întrerupsese ofensat:

–Nu trăiesc eu din bursă!

–Dar din ce?

                    A râs, dezlegat de promisiune.

–Stai liniștită, nici nu fur! Muncă cinstită, bani curați.

–Vezi? Vezi? Ne cunoaștem de o săptămână și e a nu știu câta oară când îmi dai de înțeles că ești așa… deasupra noastră… deasupra studenției… Nu stai la cămin, nu mănânci la cantină, nu vii la reuniuni, nu trăiești din bursă…

                    Îi luase din nou mâna, din nou îi sărutase podul palmei și încheietura. Așteptase, cu obrazul îngropat în palma ei, să se liniștească. Vorbise apoi fără ironie, deși aproape didactic:

–Uite cum e, ca să-ți fie clar: tu trăiești cuminte și conștiincioasă în lumea ta studențească…

                    Voise să mai adauge ceva, ea bănuise ce și se crispase, probabil prin mâna ei simțise. Încercase totuși să lege fraza, ca și când n-ar fi sărit niciun cuvânt:

–… și te sperii când afli că există și alte lumi…

                    Era tânără, vai ce tânără, nu învățase și era mândră că nu știe să se stăpânească! Nu-l lăsase să continue:

–Iar tu ții cu tot dinadinsul să se vadă că ai o lume a ta, superioară! Neapărat superioară! Că pentru tine studenția e așa… cum ar fi o stradă… o stradă veselă, pitorească, dar cam compromițătoare. Pe care poți să treci chiar și în fiecare zi, dar să nu te muți pe ea, să nu se știe că stai acolo…

                    Victor, râzând, o amenințase cu degetul.

–Studenția e doar o vârstă! Cu cât ai să înțelegi mai repede, cu atât va fi mai bine pentru tine…

                    Ei, dar de pe sticla intrării dispăruseră literele acelea cu ramă aurie, fosforescentă parcă! Și lăzile astea cu sticle goale, stivuite chiar în ușa unui restaurant atât de… Avea dreptate cine scrisese: „Trist e la lumina zilei, strălucitorul fluture de noapte”!

                    În spatele lăzilor cu sticle goale, un carton modest anunța programul unei cantine studențești!

                    Și dintr-o dată, exact ca în schema demult învățată a electrolizei, toate sentimentele dizolvate confuz în emoția primului moment s-au ordonat între cei doi poli: nostalgia – și satisfacția de a-l vedea pe Victor contrazis tocmai aici, tocmai așa. Da, dar între cei doi poli era ea, Olga, stăpâna sentimentelor acum împărțite și între care n-a fost în stare să aleagă multă vreme.

                    În gura pasajului era aglomerație. La un ghișeu pe care scria „Răcoritoare” se vindeau crenvuști, vizavi o „Consignația” ispitea trecătorii cu o vitrină plină de tot felul de aparate, cei foarte grăbiți scurtau pe aici drumul spre Calea Victoriei. Toți se împiedicau de ea, cu sau fără scuze, o ocoleau dansând într-un picior ca la șotron. Și-a simțit gura uscată și a cerut un pepsi.

–Când terminați, puneți-o într-o navetă – a rugat-o vânzătoarea, lămurindu-i cu o mișcare a capului rostul stivelor de lăzi care îi ascunseseră cartonașul.

                    A băut direct din sticlă cu înghițituri mici, uitându-și privirea fixă întâi pe un tânăr care până la urmă plecase mestecând și cu cărțile sub braț, apoi pe o femeie plinuță care sfârși prin a se întoarce cu spatele, în cele din urmă pe un bărbat între două vârste, distins și jenat de propria poftă.

–Sunt realmente apetisante! se scuzase bărbatul cu păr grizonat. Îmi permiteți să vă conving?