Cum eliberăm „justiția capturată”?
M-am uitat și eu, ca, probabil, toți purtători de creiere cât de cât funcționale din țara asta, la documentarul Recorder.
Primul lucru care m-a deranjat este o plagă generală a tuturor celor trei puteri ale statului român – lipsa de responsabilitate a decidenților. Indiferent de gravitatea situației ori de imensitatea greșelilor făcute, nimeni nu este responsabil și nu plătește pe măsura pagubelor, dacă plătește ceva…
Al doilea lucru deranjant mi se pare amploarea prescripției la nivelul sistemului judiciar, mai ales când este vorba de fraudă fiscală și abuz în serviciu, mai ales dacă sunt implicate persoane importante la nivelul instituțiilor și partidelor. Faimoasa zicală americană că doar moartea și taxele sunt certitudini („death & taxes”) nu este valabilă decât pe jumătate în România! Iar jumătatea aia este moartea, nu taxele…
Sigur că prezumția de nevinovăție există, dar aceasta trebuie confirmată printr-o decizie a unui complet de judecată. Prescripția lasă totul într-o zonă gri. Nu știm dacă respectivul, a cărui faptă s-a prescris, este chiar negustor cinstit ori doar un hoț neprins. Chiar dacă pare să-și continue fericit viața. Mie mi se par neterminați…. Nici călare, nici pe jos, nici încălțați, nici desculți…
Sarabanda permutărilor judecătorilor în complete, cu detașări și promovări (vezi exemplificarea pe cazul Vanghelie de la minutul 34’46” în documentar), care seamănă cu alergătura unui câine în cerc pentru a se mușca singur de coadă și care duce, în final, la prescripție, ar fi de-a dreptul fascinantă, dacă n-ar fi tragică pentru cetățenii obișnuiți, care văd cum pagubele nu sunt recuperate în timp ce ei își plătesc corect taxele, mărite, bineînțeles datorită situației dificile a bugetului și a deficitului bugetar excesiv.
Al treilea lucru deranjant este cimentarea unor personaje pe funcții! Însă suntem oameni și niciunuia nu ne place să dăm drumul ciolanului după ce ne-am înfipt implanturile în el. Și chiar dacă nu avem implanturi, tot încercăm să-l ținem strâns între gingii până sugem din el ultimele picături de măduvă.
Si atunci care ar fi soluțiile? Simplu! O dată repartizați aleatoriu, prin programul informatic, în completele de judecată, judecătorii nu mai pot fi schimbați. Dacă trebuie promovați, detașați ori transferati, această mutare nu devine efectivă decât din momentul în care toate dosarele la care lucrează primesc o sentință. Însă pentru ca această situație să nu se prelungească la infinit, din momentul deciziei nici nu i se mai repartizează alte dosare.
Iar prescrierea înseamnă că cineva nu și-a făcut treaba și trebuie sancționat, fie el procuror, judecător ori președinte de instanță. Asta ar fi componenta de responsabilizare!
Pentru eliminarea posibilității eternizării pe funcții, eu aș propune ca nimeni să nu poată avea mai mult de trei mandate în conducerea instanțelor, plus, eventual, unul în CSM. Și în niciun caz două mandate pe aceeași funcție în cadrul aceleiași instanțe…
Cu aceste măsuri simple se vor putea închide procesele înainte de prescripție, magistrații vor fi responsabilizați și sancționați în funcție de activitatea depusă, iar ciolanul va fi trecut cu responsabilitate de la unul la altul, fără a-și putea găsi o eventuală proprietară permanentă…
