Germania – întâi spre nord, apoi în sudul extrem
Miercuri dimineață am plecat spre Bad Hersfeld, la 150 km nord-est de Frankfurt, cu două mașini.
Am ajuns înainte de prânz, am discutat cu specialiștii de la Babcock BSH despre echipamentele lor, le-am vizitat atelierul, apoi ne-am plimbat cu Peter și Florin prin zona pietonală a orașului, unde am și mâncat spre sfârșitul după-amiezii. Păcat că n-am avut mai mult timp. Orășelul era frumos, o stațiune balneară cu aere din alte vremuri…Dar am pornit prea repede înapoi, iar când ne-am întors la hotel am băut o bere și ne-am culcat.
Joi am plecat doar cu microbuzul lui Peter. Spre nord-vest de data asta. La Beckum ne-am văzut cu, deja, prietenii de la Möllers, care vizitaseră fabrica din Turda și, după o vizită prin uzină, câteva filmulețe în sala de conferințe și o discuție relativ scurtă, am mers împreună în Oelde, orașul alăturat, pentru a lua prânzul. Florin, care mai fusese aici, ne-a explicat că Oelde era de fapt orașul dormitor, iar Beckum centrul industrial. În timpul discuției mai puțin formale de la masă, directorul de vânzări de la Möllers a făcut o afirmație care pe noi românii ne-a lăsat cu gura căscată. Ne-a spus că cele mai rele accidente rutiere, cele care de cele mai multe ori nu te omoară, dar nici nu te lasă să trăiești, adică te lasă cu sechele sau infirmități care îți fac după aceea viața un calvar, sunt cele care se petrec la 120-130 km/oră, viteza legală sau recomandată pe autostradă. Și de aceea, el cu mașina lui, un Volkswagen Scirocco cu motor puternic, circulă întotdeauna pe autostradă cu 200-220 km/oră. Știam că viteza pe autostrăzile germane nu era limitată, însă rar văzusem mașini trecând pe lângă noi de parcă am fi stat pe loc…
Am pornit spre sud imediat după masa de prânz pentru că ne astepta un drum de aproape 600 km, pe autostrăzile care formează axa nord-sud a Germaniei, iar ultima porțiune am făcut-o pe A5, care de la Karlsruhe încolo mergea paralel cu Rinul. Ploaia a început imediat după Frankfurt, o torențială de vară cu tunete și fulgere, care l-a făcut pe Peter să mai ridice un pic piciorul de pe accelerație și nu s-a lăsat depășită înainte de Stuttgart. După aceea însă aveam să fim regalați cu unul dintre cele mai frumoase curcubee văzute vreodată, unul a cărui paletă de culori facea un semicerc complet pe câmpia care se întindea cât cedeai cu ochii în partea de est a autostrăzii.
Am ajuns la Lörrach, un orășel situat în punctul cel mai sudic al Germaniei la intersecția cu Franța și Elveția, pe la opt seara. Eram foarte aproape de punctul în care se întâlneau trei frontiere, ale Germaniei, Elveției și Franței…
Ne-am cazat în centru și am ieșit imediat din hotel, traversând strada, doar pentru a intra în restaurantul italienesc de peste drum. Aici porțiile erau imense și abia am reușit să dovedim câte o salată, un fel principal și un desert, totul udat din belșug cu mai multe sticle de Chianti. Peter însă nu ne-a lăsat până n-am dat pe gât și câte două sau trei păhărele de grappa, acest rachiu de vin italienesc, care ardelenilor li s-a părut cam apă chioară pe lângă licoarea lor din sacoșe.
După atâta mâncare însă abia ne-am mai târât burdihanele umflate și îngreunate peste stradă și sus, în camere. Nici măcar un duș scurt n-a reușit să ne mai dezmeticească. Iar când ne-am prăbușit în paturi, am sforăit neîntorși până a doua zi dimineață…
