Blog

Ei bine mai anu trecut când am dat nas în nas pe stradă în București cu Tudorache Bolocan – tovarășu acesta al meu purta păru puțin și cărunt care îi mai rămăsese în cap nu peste chelie cum se obișnuiește ci în lațe lungi până pe umeri.

Nu mai spun cum era îmbrăcat ca și un „papițoi”.

Dacă nu mă recunoștea el – eu nici poveste.

Și despre ce credeți că a început să îmi vorbească la fel de vehement ca și pe vremuri?

Despre marea greșeală care se face prin combaterea unei dorinți cât se poate de firești la cei tineri dea fii în pas cu epoca modernă.

Mai concret era vorba de modă și chitare = „Și nici măcar nu ne mulțumim doar cu acțiuni așa-zis educative – au fost constituite echipe care bagă tinerii dupe stradă cu forța în frizerii iar anu acesta nu li sa mai aprobat sala palatului pentru festivalul anual de muzică folc”.

Nu aveam în ziua aceia nici timp nici chef să răscolesc cu el amintirile noastre comune.

Am preferat să îl întreb ce este aceia muzică folc.

Și am nimerit cum se zice din lac în puț = a tras de mine până în holu unui hotel din apropiere unde era un bar întunecos cu scaune din acelea joase și incomode iar când a cerut coniac a adăugat „dar însă sper că aici nu aveți de al nostru”

Iar dela muzica așa-zisă folc am ajuns la lupta grea pe care a duso el și încă mai este nevoit să o ducă pentru a convinge niște capete pătrate de marea utilitate a sociologiei grupurilor mici în care se specializase – „o știință domle prin care alții mai deștepți cu un secol de cât noi obțin nu numai creșteri dea dreptu spectaculoase ale productivității muncii dar însă și o armonie socială mergând până la evitarea conflictelor interumane cu caracter de clasă”.

Chestia aceasta a pus capac la toate.

Desigur că în cadru unui exemplu nu are rost să intru în comentarii dar însă – măcar în paranteză și în câteva cuvinte simt nevoia să îmi precizez punctele de vedere exprimate atunci pe loc =

I)abia îmi ieșise păru prin căciulă cu una din științele astea umanistice care se pretind că pot înbunătăți producția peste capu tehnicii și în ciuda unor rezultate îmi formasem părerea că mai degrabă specialiștii respectivi au nevoie de producție și profită de ea în fel și chip

II)ca și oameni care am crezut cu tărie și ani în șir efectiv am stat în linia I a acestei lupte de clasă eu unu socotesc că nu avem voie să ne dezicem în vreun fel – cu atât mai mult cu cât tocmai ea a avut daru să ne ridice până la niveluri altminteri de ne-conceput pentru fiecare în parte

Totuș nu am ajuns să ne certăm.

Când a cerut însă al treilea coniac eu am dat pe gât ce mai aveam din primu și am zis că plec.

A încercat să mă rețină – mai avea să îmi spună atâtea.

Chincit pe un scăunel prea jos simțeam că dintr-o clipă într-alta ori coastele îmi vor străpunge stomacul ori burta îmi va face explozie.

Dar însă trebuia neapărat să plec și pentru-că

                    I)începuse să dea semne de beție plângăreață – cea mai scârboasă formă de beție dintre toate

II)căzuse într-un fel dea se exprima atât de special și plin de cuvinte străine încât îmi era tot mai greu chiar să îl ascult darămite să îl mai și înțeleg

III)în ciuda ne-număratelor bătăi pe umăr și oftaturi în legătură cu amintirile noastre comune eu nu scăpam de impresia că la mijloc e o confuzie și mă pisează un necunoscut.

La o primă analiză într-adevăr nu ai fii zis că acest tovarăș al meu Tudorache Bolocan mai păstrase ceva câtuș de puțin din ceia ce a fost în tinerețile lui – părea mai de grabă un monument în carne și oase al legii negării negației.

Zile în șir dupe aceia am tot încercat ceia ce părea de ne-înțeles.

În cele din urmă am rezolvat totuș problema.

Îmi închipui că nu vă interesează zbuciumu

                                                                  truda

                                                                  mecanismu

                                                                  procesu

cu toate etapele lui intermediare ci concluzia = tovarășu meu Tudorache Bolocan se dovedea de fapt cât se poate de consecvent cu el înșiș în esență – dea lungu unei vieți în care se schimbase atât de fundamental și probabil de mai multe ori esențial era că a rămas tot un om al extremelor.

Nu e un caz izolat

                        specios

                        singular

                        aparte

și tocmai ca să nu credeți una ca și aceasta mă văd obligat să vă povestesc tot în câteva cuvinte despre un alt tovarăș alături de care am lucrat = Leonida Fînaru.

Am fost amândoi scoși din producție o dată și în același scop – era deci firesc să ne aținem unu pe lângă celălalt ca și oile speriate iar eu care eram cu câțiva ani mai mare mai trebuia să îi fac și curaj atunci când începea cu

• „dela strung nu mă gonea nimeni că strunguri e pentru toți și nici nu e de pizmuit”
• „la strung cel mult puteam să îmi rup vreo mână – aicea am să îmi frâng gâtu”
• „neam de neamu meu toți a avut grije să nu se întindă mai mult de cât le era plapuma”
• „ce să fac eu cu atâta putere – mie nu îmi trebe și nu îmi place să umblu cu puterea”
• și câte altele.

În vreo două rânduri se ridicase în ședințele cu activu în afara ordinii de zi și ceruse să fie trimis înapoi în fabrică – ba chiar aranjase cu directoru fabricii de unde provenea să îl ceară ca și președinte la comitetu sindical.

În zadar.

Ba dimpotrivă = începuse să fie apreciat și pentru modestie.

Tot împreună am fost trimiși la o școală de cadre și în ciuda faptului că trebuia să schimbe cel puțin două cămăși ude leoarcă de nădușeală până când reușea să citească o broșură la examene a primit numai calificative de „foarte bine” iar ca urmare a fost trimis direct secretar de raion.

Acolo la raion a cunoscut o învățătoare pe care în cele din urmă a trebuit să o ia în căsătorie și mai de gura mai de rușinea ei a pus din nou mâna pe carte și în câțiva ani a reușit să își completeze studiile medii la f.f.

Urmarea?

Deși el râvnea la un post la sfatu popular a fost totuș promovat în aparatu de propagandă al regiunii și mereu ne era dat de exemplu celorlalți activiști care încă nu pricepeam că sosise vremea să punem mâna pe cărți și pe diplome.

Apoi a divorțat de învățătoare și a luat de nevastă o doctoriță – multă lume bârfea atunci că ar fii fost ceva între ei mai înainte dar însă nici în timpu divorțului și nici mai târziu nu a putut aduce cineva vreo dovadă concretă.

La un moment dat drumurile noastre au prins să se despartă.

Nu din vina lui și nici din a mea.

E o poveste prea lungă și prea complicată ca să o pun pe hârtie în mijlocu unui exemplu – ceia ce nu trebuie luat ca și o încercare dea o trece sub tăcere.

Deocamdată e vorba de Leonida Fînaru = a absolvit cursurile unei acedemii superioare și datorită celei dea treia neveste care lucra în aparatul central a fost transferat la București – într-o bună zi numai ce îi văd numele pe coperta unei cărți în vitrina librăriei și când am intrat și am răsfoit cartea am dat de o notă din care reieșea că de fapt avea la bază teza lui de candidat în științe.

Ulterior am mai văzut și alte cărți cu numele lui pe copertă.

Față în față întâmplarea nu sa învrednicit totuș să ne aducă ani de zile.

Am făcut eu o încercare atunci când am fost trimis să stau mai multă vreme în București la ceva cursuri și abia dupe un număr de telefoane am reușit să îl găsesc și să fie liber și să ne înțelegem pentru ora 10 noaptea – dar însă și asta cu condiția să merg acasă la el pentru-că altminteri „aș pierde îngrozitor de mult timp inutil și mai risc să îmi ies din mână”.

Nu am renunțat numai pentru-că sunt de felu meu așa cum îmi spuneți dv. = un încăpățânat perseverent.

Și de fapt bine am făcut – merita.

Din tot ce îmi aminteam eu despre Leonida Fînaru nu am mai găsit în ora aceia de noapte petrecută înpreună de cât un singur amănunt = continua să nădușească zdravăn în fața cărților.

Bine înțeles că nu era să îl întreb așa ceva.