Blog

După micul dejun am mers la sediul Knauf Engineering din Iphofen, unde domnul Schlagowsky ne aștepta deja. Acesta era un domn în vârstă, aproape de pensie, iar discuția cu el a fost foarte productivă. Noi i-am povestit ce doream să facem, iar el ne-a prezentat soluțiile lor, explicându-ne și de ce ne-a ofertat o linie de fabricație a ipsosului cu fierbător.

Am luat masa împreună cu el la cantina fabricii, iar discuția de aici s-a îndepărtat de domeniul ipsosului. Omul era, în principiu, nemulțumit de reglementările europene prea stricte, dar care nu erau capabile să unifice forma ștecherelor și a prizelor, în Europa și Marea Britanie.

După masă am vizitat cele două fabrici din oraș, cea de ipsos, unde una dintre liniile producție era concepută în jurul unui fierbător, iar cealaltă în jurul unei autoclave, producând ipsos alfa de calitate superioară, și cea de gips carton. Întrebările noastre au curs șuvoi după această vizită și toate au primit un răspuns competent. Aici, ca și la Alpha Platre, găsisem un adevarat specialist în tehnologia ipsosului.

Se făcuse târziu, ar fi trebuit să plecăm spre Frankfurt, dar parcă nu ne înduram să oprim întrebările.

Ne-am luat până la urmă la revedere și, chiar înainte să ieșim, secretara domnului Schlagnowsky ne-a înmânat câte un cadou.

–Ca să rezolvăm problema prizelor! ne-a spus domnul Schlagowsky în timp ce ne luam rămas bun.

Aveam să vedem mai târziu semnificația acestei fraze pentru că pachetul conținea eternul briceag elvețian cu multe accesorii, foarte la modă printre cadourile profesionale pe vremea aceea, și o masină de ras electrică cu baterii AA. Pe aceasta din urmă am folosit-o vreme îndelungată în deplasări, până când am uitat bateriile prea mult în aparat, lichidul din ele s-a scurs și a distrus circuitele.

De la Iphofen la Frankfurt erau mai puțin de 150 km pe care i-am parcurs rapid pe autostradă. Mai greu a fost să găsim hotelul în oraș. Am avut o inspirație foarte bună la ultima oprire la o benzinărie și m-am uitat pe stativele cu hărți găsind un plan al orașului de la Falk, cu un sistem prin care paginile se pliau și se depliau foarte ingenios, care ne-a ajutat să ne găsim drumul printr-un oraș complet necunoscut.

Florin, împreună cu un alt coleg român, ne așteptau. Iar după ce ne-am lasat bagajele în camere am ieșit un pic să luăm pulsul urbei.

La vreo 200 de metri de hotel am zărit un cerșetor așezat direct pe asfalt și sprijinit de peretele unei clădiri. Omul ori era dus cu pluta ori băuse prea mult, pentru că era destul de agresiv și nu prea lăsa trecătorii în pace. De noi, pentru că eram bărbați și încă destul de mulți, nu s-a legat. Le șicana însă pe niște fete tinere care treceau pe acolo. Când au început să se audă asurzitor sirenele de poliție ne-am speriat, neînțelegând ce se întâmplă. Însă patru mașini mari, marcate cu inscripția „Polizei” s-au oprit imediat lângă el și patru polițiști zdraveni l-au săltat de jos de parcă era un fulg, l-au aruncat efectiv în una dintre ele și au dispărut la fel de repede cum apăruseră. Am rămas toți cu ochi bleojdiți pentru că nu mai văzusem o asemenea intervenție și o asemenea eficiență. Dar și fetele șicanate de cerșetor erau la fel de uimite…

Ne-am întors la hotel unde venise deja Peter să ne conducă la masă. El ne-a explicat și programul de trei zile pe care aveam să-l parcurgem împreună. A doua zi, miercuri, urma să pornim spre Bad Hersfeld pentru a ne întâlni cu Babcock BSH, întorcându-ne seara înapoi în Frankfurt. Joi mergeam spre nord-vest, la Beckum, unde aveam întâlnire cu Möllers, înainte de a coborâ spre sud până la frontiera elvețiană. Vineri mergeam în Elveția pentru a ne întâlni cu Krupp Polysius, care urmau să ne arate două fabrici de ciment. Obiecția noastră că nu aveam vize de Elveția a fost demontată de Peter, care ne-a spus că are el grijă să ne treacă granița în ambele sensuri fără probleme. Și ne-a mai spus că cei de la Polysius preferau să ne arate tehnologia lor în niște fabrici reale, în funcțiune, nu pe niște planuri și filmulețe într-o sală de conferințe.

După ce ne-am întors de la cină, ne-am adunat cu toții în camera noastră, fără cei de la Inverco, și l-am sunat pe Christian Ertl, un neamț care vorbea românește, fiind născut la București, căsătorit cu o româncă, și care reprezenta firme de însăcuire, transport și paletizare, concurente cu cele reprezentate de Peter. Domnul Ertl a insistat mult să ne vedem, însă în seara aceea nu mai era posibil. I-am spus că vom încerca să ne întâlnim cu el peste trei zile, când aveam să revenim în oraș.