Cum am ratat prima vizită la Monet acasă
Vizita în fabrica de ciment de la le Havre a fost foarte instructivă. Era o fabrică modernă, un exemplu real al aplicării noilor tehnologii. Totuși, noi ne-am concentrat pe măcinarea și pregătirea cărbunelui pentru ardere, tehnologie care nu exista încă în România la acea vreme. (Cred că de aceea se și enervase Dinu înainte de plecarea mea, când auzise unde voi ajunge…)
După vizită ne-am oprit împreună cu Bernard, ghidul nostru de la FCB, la un restaurant din zona industrială a orașului, am mâncat și am pornit după aceea fiecare pe drumul lui. El înapoi spre Lille, noi spre al treilea oraș în care locuisem în viața mea, după București și Fieni, orașul luminii, Paris!
Înainte de a pleca, am desfăcut pe masă harta rutieră a Franței și ne-am luat reperele pentru drum. Care drum era de fapt destul de simplu. Trebuia pur și simplu să ne suim pe autostrada A 13 la sud-est de Le Havre și să mergem pe ea până la Paris, ocolind Rouen prin sud, trecând pe lângă fostul meu loc de muncă de la Mantes-la-Jolie, iar în final aveam de ales între intrarea în Paris pe A 13 pe lângă Versailles și Boulogne-Billancourt ori pe A 14 prin Nanterre și Puteaux.
Între Rouen și Mantes-la-Jolie, acolo unde autostrada se pregătea să-și schimbe direcția, pornind direct spre est, se afla Giverny, orășelul în care pictorul Claude Monet și-a petrecut ultima parte a vieții sale. De când aflasem despre casa și grădina lui de la Giverny, adevăratul model al picturilor sale monumentale de la Orangerie, mi-am dorit să dau o fugă și să o vizitez. Însă niciodată, până acum, nu avusesem ocazia…
Vremea era frumoasă, timp aveam destul ca să ajungem la Paris pe lumină, așa că nu a fost deloc complicat să-mi conving tovarășii de drum să ne oprim pentru o plimbare prin grădinile lui Monet…
Dar imediat ce-am trecut de Rouen a venit peste noi furtuna și a început să plouă cu spume. Și parcă cu cât ne apropiam de Giverny ploua mai tare! Entuziasmul meu m-ar fi împins la o vizită a grădinilor pe ploaie, însă rațiunea domnilor directori a avut prioritate. Am trecut cu 130 km/h pe lângă Giverny și nu m-am mai uitat înapoi… (Aveam să aștept destul de mulți ani până când am ajuns să văd casa și grădina lui Monet, dar asta e o altă poveste…)
La Mantes-la-Jolie ploaia se oprise și am putut să le arăt peretele alb al fostei cariere de calcar, lângă care se afla fostul meu birou. Și le-am mai povestit încă o dată cum făceam naveta cu metroul, trenul și autobuzul, în fiecare zi, câte o oră și jumătate pe fiecare sens.
A mai fost o idee să ne oprim la Versailles, însă ne-a fost frică să nu ne lungim prea mult. Până la urmă aici aveam de văzut mai mult decât o căsuță și o grădină de pictor…
Am găsit ușor hotelul și pentru că se afla în Montparnasse, cartierul meu din Paris. În fața ușii de intrare erau două locuri de parcare însă ambele erau ocupate. Am tras mașina pe o străduță laterală, lângă hotel, cu roțile din dreapta pe trotuar și am început să ne descărcăm bagajele pentru a le duce la hotel. Ca din pământ a răsărit o patrulă a jandarmeriei, iar unul dintre membrii ei, cu pistolul automat in bandulieră, s-a răstit la noi:
–Nu aveți voie să lăsati mașina aici!
–Bonjour, Monsieur! am intervenit eu. Ne cerem scuze pentru că am oprit mașina aici. Avem rezervare la hotelul de după colț, însă cele două locuri de parcare din fața lui sunt ocupate. Ne ducem doar bagajele la hotel, apoi vom duce mașina în parcarea cu plată de lângă gară. Ne permiteți, vă rog, să facem acest lucru?
–Bine! Dar dacă mai găsesc mașina aici, a continuat el pe același ton răstit și neprietenos, peste zece minute chem platforma și v-o ridic!
–Vă mulțumesc frumos, domnule. Ne vom grăbi să mutăm mașina.
De fapt, am dus toți patru bagajele la hotel, ne-am înregistrat la recepție, apoi domnul Rusu cu șoferul au dus bagajele sus, iar eu cu Munteanu am dus mașina în parcarea Gării Montparnasse și ne-am întors pe jos. A fost o plimbare scurtă, de doar două minute.
La întoarcere am întrebat la recepție dacă Patrick a ajuns, însă răspunsul a fost negativ:
–Monsieur Mahé a anuntat că ajunge mai târziu, însă v-a lăsat un mesaj. Vă așteaptă la restaurantul de alături pentru cină la ora 19.
Și pentru că până la cină mai aveam destul timp, nu am zăbovit prea mult în camere, ci i-am scos să le arăt cartierul, gara, turnul și i-am târât și până pe Impasse Falguière, ca să le arăt blocul în care locuisem un an de zile.
