Blog

În tren am adormit foarte greu și m-am trezit cu vreo două ore înainte de a ajunge la Oradea. Emoțiile mă copleșeau. Trecuse aproape un an și jumătate de când mă întorsesem din Franța, dar parcă trecuse deja o eternitate! Și era prima mea ieșire în străinătate de-atunci…

Și prima oară când aveam să traversez toată Europa cu mașina. Prima, dar, speram eu atunci, nu ultima…

La Oradea mă așteptau toți trei pe peron. Am coborât, am pus bagajul în mașină, le-am dat pașapoartele și abia atunci am observat că viza de tranzit a soferului era greșită. Funcționarul de la ambasada Austriei o decalase cu o săptămână, deci, teoretic ar fi trebuit fie să-l lăsăm acasă, fie să ocolim prin Slovacia și Cehia. Decizia a fost să riscăm. Dacă austriecii observau greșeala la frontieră, ne prefăceam că nu am observat și îl lăsăm să se întoarcă singur acasă.

Între timp ieșisem din oraș și ne apropiam de vama Borș. Fiind sâmbătă dimineața, coada la ieșirea din țară era destul de lungă și am pierdut vreo două ore și ceva. Estul Ungariei nu avea pe vremea aia autostrăzi, așa că am mers cuminți pe naționale. Conducea, așa cum avea să o facă aproape tot drumul, Munteanu, care își stăpânea cu greu nervozitatea și dorința de a face niște depășiri în stil românesc…

Abia la Szolnok ne-am urcat pe autostradă, apoi am reușit să intrăm într-un final pe centura Budapestei, M0, care nici nu ajunsese încă până la M5, autostrada spre Nădlac, ori M4, cea spre Borș. Centura Budapestei era relativ goală și asta i-a mărit nervozitatea lui Munteanu, silit să se târască cu 80 km/h pe o șosea liberă cu două benzi pe sens. Însă s-a mai liniștit când am ieșit pe autostrada spre Viena, dar și aici avea grijă să nu sară de 135 km/h, mai ales că văzusem destule mașini ale poliției maghiare pe drum.

Ne-am oprit și am mâncat într-o parcare. Eu obișuit cu stilul franțuzesc de a mânca la restaurantele de pe autostradă nu luasem mare lucru la mine de mâncare, însă ardelenii sunt prevăzători așa că aveam provizii suficiente pentru o lună…

Pe măsură ce ne apropiam de frontiera cu Austria, ne creșteau morcovii prin locurile sensibile, datorită vizei de tranzit a șoferului. Stabilisem deja că pașaportul lui va fi al treilea, în speranța că dacă vor vedea că primele sunt corecte se vor plictisi și nu vor căuta mai departe. Și așa a fost! Însă am mai pierdut și aici vreo trei sferturi de oră stând la coadă.

Eu cu harta rutieră a Europei și atlasul Michelin, aduse din Franța eram pe post de copilot și îi indicam lui Munteanu când trebuia să schimbe autostrăzile. Mai găseam încă destul timp să admir peisajul montan, încă neacoperit, pe vremea aceea, de panouri fonoabsorbante…

Aveam la noi o mulțime de bani în monede diferite: forinți ungurești (pe care nici nu-i folosiserăm, schillingi austrieci, mărci germane și franci francezi. Diurnele se împărțiseră jumătate în mărci și jumătate în franci. Eu mai luasem la mine niște franci și niște dolari.

Am ocolit Viena prin sud și apoi ne-am încadrat pe autostrada spre Linz și Passau. Vremea era frumoasă, soarele începuse deja să ne bată în ochi și ne propusesem să căutăm un loc de cazare când avea să se însereze. Trecerea din Austria în Germania a fost mult mai simplă decât la celelalte frontiere. Atât austriecii, cât și nemții priveau coloana de mașini care se târa cu viteza melcului, pe un singur șir, și din când în când mai opreau câte una pentru controlul documentelor. Pe noi nu ne-au oprit…

Seara ne-a prins undeva între Regensburg și Nüremberg. Am ieșit de pe autostradă, am intrat în prima localitate și imediat am zărit un Gasthauss, care avea camere libere. Nemțoaica nu pricepea o boabă de engleză sau franceză, dar până la urmă am reusit să obținem două camere duble, după ce am vorbit până ne-au durut mâinile. Și ne-am împărțit, eu cu domnul Rusu și Munteanu cu șoferul.

După ce ne-am instalat și ne-am dat cu puțină apă pe față, am mers la ceilalți în cameră să mâncăm. Dar am început, bineînțeles cu o palincă. Bună, mai ales după o zi întreagă de stat în mașină, iar pentru mine și după o noapte dormită pe jumătate, legănat de glasul sacadat al roților de tren. Și pentru că eram în Germania, nu ne puteam încheia seara fără măcar un pic de bere nemțească, așa că am coborât la berăria din grădina casei de oaspeți, unde era plin de localnici, Mai greu a fost să ne alegem berea, neștiind niciunul dintre noi germană, dar până la urmă ne-am descurcat. Iar eu am făcut opinie separată și am băut o bere neagră.

Duminică am pornit mai departe după micul dejun copios, specific german. În timp ce ne apropiam de frontiera cu Franța, domnul Rusu i-a amintit lui Munteanu de fosta lor secretară, care se măritase cu un neamț și locuia aproape de Strasbourg. Ne-a spus că avea și numărul ei de telefon și a propus să încercăm să găsim un telefon public când ne opream la o benzinărie și să încercăm să o sunăm. Și așa am făcut. Munteanu a vorbit cu ea. Locuia în Rastatt. Și a rămas să o mai sunăm când ajungem la vreo 50 de kilometri de oraș, indicându-ne și o benzinărie la intrarea în oraș unde să ne întâlnim ca să ne conducă la ei acasă. Pe hărți am găsit imediat orașelul, aflat în apropiere de Baden-Baden, pe malul nemțesc al Rinului, un pic mai sus de Strasbourg.

I-am sunat când am ajuns aproape de Karlsruhe, iar ei ne-au așteptat la intrarea în oraș cu mașina lor și i-am urmat până acasă. Locuiau într-un apartament destul de spațios la primul etaj din trei. Ne-au arătat unde să parcăm, ca să nu deranjăm pe nimeni, apoi am urcat sus. Revederea a fost foarte călduroasă, iar doamna a fost bucuroasă să își vadă foștii șefi și colegi. Bineînțeles că ne asteptau cu masa și am stat vreo trei ore la ei. Ar fi vrut să trimită un pachet acasă, însă era vorba de lucruri perisabile, care n-ar fi rezistat cele două săptămâni cât aveam noi să mai umblăm până ajungeam inapoi la Turda. Dar tot n-am scăpat fără o ladă de bere, căreia a trebuit să-i facem loc în portbagaj. La schimb cu cele două sticle de palincă pe care i le dăduseră neamțului și de care acesta fusese foarte încântat.

Am trecut Rinul pe națională, iar la frontieră nu era nimeni. Apoi ne-am urcat pe autostradă și am ocolit Strasbourg prin nord, continuând spre Metz și mai departe spre Reims. Deja era târziu, așa că am lăsat oprirea la Reims ca să vedem catedrala, unde erau unși regii Franței înainte de urcarea pe tron, pentru drumul de întoarcere.

La Reims am părăsit autostrada de Paris și am luat-o pe cea care mergea către nord-vest spre Cambrai și Arras. Și chiar înainte de acest ultim oraș am schimbat din nou autostrăzile, intrând pe A1 spre Lille. Munteanu era foarte supărat pe taxele de autostradă ale francezilor, care ne costaseră deja o ploaie de bani, și îi bombănea comparându-i cu nemții unde autostrăzile erau gratuite.

Am ajuns la hotelul unde ne făcuseră rezervarea cei de la FCB abia pe la ora 10 seara. Era un hotel de cinci stele, poate cel mai luxos hotel în care stătusem până atunci. La recepție mă aștepta un plic de la André Gabert, inginerul tehnico-comercial pe care-l întâlnisem în românia și cu care aranjasem întâlnirea, unde am gasit o hartă a orașului pe care era marcat drumul de urmat ca să ajungem la sediul lor din zona industrială. Ne așteptau începând cu ora 10.

Ne-am adunat din nou în camera lui Munteanu și a șoferului, unde am început tot cu o palincă, apoi am mâncat și am băut o parte din berea nemțească primită de la Rastatt. Le-am spus că trebuie să ajungem la FCB pe la 10 și că vom face maxim o jumătate de oră pe drum. Și le-am mai spus că a doua zi, după 9, aveam să dau mai multe telefoane ca să stabilesc programul pentru următoarele două săptămâni.

Duminica următoare erau Rusaliile, iar luni era zi liberă. Aveam să folosim acea zi pentru trecerea înapoi în Germania. Și mai rămânea de văzut dacă vom avea timp să ne întâlnim cu cei de la Alpha Plâtre la Paris.

După cină, ne-am dus în camera noastră, ne-am făcut un duș și am căzut frânți, dormind neîntorși până dimineața…