Blog

Eliberarea vizelor de Schengen a durat destul de mult. Și aproape la fel de mult a durat și obținerea vizelor de tranzit pentru Austria, care avea să devină membră a spațiului de liberă circulație abia în 1997. Dar în fine, vinerea următoare trebuia să primim pașapoartele cu ambele vize și, dacă totul era în regulă, să ieșim din țară sâmbătă dimineața, pe la Borș.

Eu, după ce primeam pașapoartele cu vizele pe ele, trebuia să iau trenul de noapte și să  mă întâlnesc cu ceilalți în dimineața următoare la Oradea.

Programul deplasării fusese foarte greu de stabilit, știam firmele, în principiu, dar încă nu știam exact în ce date ne vedeam cu ele. Singurele certitudini erau faptul că duminică seara aveam rezervare la un hotel din Lille, în nordul Franței, iar luni ne întâlneam pentru discuții cu FCB (Five Cail Babcock), în același oraș, în după amiaza zilei respective plecam spre Le Havre cu cineva de la FCB pentru a vizita marți o instalație de măcinare a cărbunelui la o fabrică de ciment a grupului Lafarge. Apoi trebuia să ne vedem timp de trei zile cu Grelbex la Paris, dar și aici mai aveam de stabilit locul întâlnirii și de rezervat un hotel.

Cea de a doua săptămână aveam să o petrecem în Germania, în principiu cu Inverco și să vizităm firmele pe care ei le reprezentau în România, însă și aici tot programul plutea în ceață. Pe ultima sută, Florin, fostul meu coleg de la institut, care lucra acum la Inverco, mi-a zis că au semnat un contract de reputentare cu Krupp Polysius, una dintre cele mai importante firme de tehnologie din industria cimentului și că îi vor introduce și pe ei în programul vizitei. Care program nu știa încă cum va arăta…

Cu o zi sau două înainte de plecare primisem confirmările că am putea să-i vizităm pe cei de la Alpha Plâtre, în Franța, și pe Knauf Engineering, la Iphofen în Germania. De fapt, invitația celor de la Knauf era chiar amuzantă: „Dacă tot treceți prin Germania, vă puteți opri și pe la noi!”

Cei de la Alpha Plâtre aveau o tehnologie de deshidratare a gipsului complet diferită de a celorlalți, cu un cuptor vertical în care materialul era ars în suspensie, iar prețul era foarte mic comparativ cu celelalte instalații, la o capacitate de producție similară. Mi s-a părut ciudată oferta și tehnologia, neavând prea multe explicații, și o eliminasem din propunerea finală în cadrul studiului de fazabilitate. Însă fiind un spirit neliniștit și mereu dornic de a afla lucruri noi, aș fi vrut totuși să văd acel cuptor ca să înțeleg această tehnologie și produsul „revoluționar” care ieșea din cuptor.

Acesta, pe lângă faptul că mă împrietenisem cu un inginer tehico-comercial de la ei la o conferință în România, era și motivul pentru care alesesem să ne întâlnim cu FCB. Proiectul meu de stagiu în Franța fusese axat pe noile tehnologii de măcinare a cimentului, iar ultimul echipament ieșit pe piață, care promitea economii fabuloase de energie, era presa cu role, un echipament dezvoltat chiar de ei, la Lille.

Vineri dimineață am fost chemat la protocol și am primit sub semnătură cele patru pașapoarte cu vize.

Când mă pregăteam să îl sun pe domnul Rusu și să-i dau vestea bună, m-a chemat la el Dinu. De cum am intrat la el în birou am observat că era cu capsa pusă.

–Bogdane, cine te-a Imputernicit pe tine să reprezinți institutul în fața celor de la FCB și de la Krupp Polysius?

–Nimeni, dar directorii de la Turda voiau să discute și cu alte firme în afară de cele specializate în ipsos și cum aveam un contact al unui inginer tehnico-comercial al celor de la FCB, am aranjat această întâlnire. Polysius este ultima achiziție în materie de reprezentare a celor de la Inverco și ei au insistat să fie incluși în programul vizitei. Îmi cer scuze dacă am călcat pe vreun bec, dar am considerat că trebuie să respect dorințele clienților pentru ca vizita să fie un succes, așa cum am discutat cu toții împreună în seara aceea de la Caru cu Bere.

–Și ce program are această deplasare?

–Luni dimineață trebuie să fim în birourile FCB din Lille, iar după amiază plecăm spre le Havre, unde marți vizităm o uzină Lafarge pentru a vedea o instalație de măcinare a cărbunelui. Miercuri, joi și vineri ne vedem cu Grelbex la Paris, iar a doua săptămână o petrecem în Germania cu Inverco vizitând firmele lor – Babcock BSH, Möllers și Polysius, însă nu ne-au comunicat încă un program precis pe zile.

–Deci tu te duci practic la plimbare, două săptămâni, pentru că, de fapt, nu există nici un program, decât cel mult unul turistic. Și asta pe banii noștri, ai institutului.

Nu avea niciun rost să-i aduc aminte că fabrica de la Turda îmi acoperea toate cheltuielile, inclusiv diurna și cazarea, și că institutul, chiar dacă îmi suporta salariul pentru aceste două săptămâni, acesta era acoperit de cel puțin 10 ori de proiectele pe care le aduceam…

–Nu mai pleci nicăieri. Rămâi acasă, că avem treabă.

–Nu am nicio problemă, domnule director, să rămân acasă, am răspuns eu foarte calm. Este hotărârea dumneavoastră și o respect. Am însă o rugăminte. Vă rog să mă lăsați totuși să mă duc până la Oradea ca să le dau pașapoartele pentru că altfel nu pot ieși din țară și să le transmit toate contactele și adresele pentru a ști unde trebuie să meargă. Și vă mai rog, de asemenea, să-i sunați dumneavoastră și să le comunicați decizia ca eu să nu mai particip la această delegație, pentru că, în acest moment, așteaptă confirmarea primirii vizelor ca să plece spre Oradea. Și să le dați o explicație cât mai plauzibilă pentru această oprire a mea la București pentru că este prima lor deplasare în Europa pe cont propriu, nici unul dintre ei nu vorbește vreo limbă străină și se bazează pe mine să le fiu translator și ghid.

S-a uitat la mine fix timp de vreo două minute, un pic descumpănit, apoi a spus, pe același ton ofensiv căruia, cel puțin aparent, eu refuzasem să-i acord vreo atenție:

–Bine! Du-te! Dar să fii foarte atent la toate discuțiile, pentru că la întoarcere va trebui să ne prezinți un raport detaliat din punct de vedere tehnic al vizitelor și al discuțiilor!

–Am înțeles, domnule director! am răspuns eu militărește, lipsind doar pocnirea călcâielor, luarea poziției de drepți și salutul cu mâna la chipiul pe care nu-l aveam.

Și totul pentru a masca zâmbetul larg care înflorea în spatele feței pe care doream să o păstrez cât mai inexpresivă pentru a nu-i mai da vreo altă idee creață…

I-am mulțumit și am plecat.

După ce l-am sunat pe domnul Rusu ca să-i dau vestea cea bună și mi-am luat la revedere de la colegi și de la Mircea, șeful de secție, am plecat și eu spre casă ca să-mi fac bagajul și să mă pregătesc de drum.

Știam de unde mi se trăsese toată tărășenia cu Dinu… De când măîntorsesem din Franța mai fuseseră colegi, fără funcții de conducere, care plecaseră în deplasări în străinătate, la parteneri sau la conferințe, însă doar pentru o zi sau două, nu mai mult, și întotdeauna fuseseră însoțiți de un director din institut. Nimeni aflat pe nivelul meu ierarhic nu plecase să se plimbe în străinătate singur, de capul lui, și încă într-o traversare a Europei de la este la vest cum nimeni nu o mai făcuse, nici măcar directorii.

Dar ce să le fac, avuseseră ocazia să-l impună pe unul dintre ei și insistaseră pentru persoana greșită!

Acasă m-am jucat cu Iri, după ce s-a trezit. Și parcă tot nu mă înduram să plec de lângă ea. De când se născuse nu mai plecasem niciodată de-acasă atât de mult.

Seara, când să ies pe ușă ca să plec spre gară, Mihaela și-a dat seama că era ziua de 13 mai. Zi cu ghinion? Nici pomeneală! Tot într-o zi de 13, dar de noiembrie, plecasem prima oară în Franța. Atunci fusese o zi de marți (când mai sunt și trei ceasuri rele!?), acum era vineri. M-a umflat râsul…

Însă de atunci am constatat, fără să fiu superstițios, că zilele de 13 îmi poartă noroc, mai ales dacă pică marțea sau vinerea!