Blog

La începutul lui februarie, Irina a împlinit anul, am sărbătorit-o și i-am tăiat moțul. Nu prea înțelegea ea ce i se întâmplă și de ce era atâta lume pe-acolo, dar a pus mâna pe bani, pe foarfecă și pe oglindă. De carte n-a vrut cu niciun chip să se atingă, cu toate insistentele nașei…

Spre sfârșitul lunii, directorii de la Turda m-au anunțat că vin la București pentru ședința de la minister.

Eu mi-am făcut la rândul meu datoria și i-am anunțat pe șefi pentru a aranja o întâlnire la noi, la institut. Din păcate, pe la mijlocul zilei, m-au anunțat că nu mai au timp să mai treacă pe la institut. Și atunci m-am dus la Harry și i-am propus să-i scoatem la cină. A fost de acord și mi-a zis să fac rezervare undeva în centru și să iau bani de la casierie ca să plătesc totul.

Am făcut rezervarea pentru ora șapte și jumătate seara la Caru cu Bere, am anunțat pe toată lumea și după scurtă vizită pe-acasă m-am înființat pe la șapte la restaurant ca să mă asigur că totul e în regulă și să-mi joc rolul de gazdă.

Harry și Dinu au venit primii, iar după mai puțin de cinci minute au apărut și domnii Rusu, Munteanu și soferul lor.

Discuția a fost animată, iar Dinu, directorul nostru tehnic, a fost vedeta serii, pentru că le-a vorbit despre măcinarea cărbunelui pentru a fi ars în cuptoarele de clincher, ceea ce aducea reduceri importante de costuri cu combustibilul, iar fabrica de la turda avea mare nevoie să facă asta fiind ultima fabrică din țară care încă folosea procedeul umed, și despre transformarea morilor de ciment din circuit deschis în circuit închis (un alt subiect de efect pentru fabrica din Turda, care avea o singură moară cu circuit închis, cea folosită pentru măcinarea cimentului alb). Eu știam că acestea sunt subiectele care-i interesau cel mai mult se cei de la Turda, în afară de issos, pentru modernizarea fabricii, și îi sugerasem lui Dinu să vorbească despre asta.

Apoi a venit vorba despre vizita prevăzută în occident pentru a discuta cu ofertanții și a vizita fabrici moderne. Domnul Munteanu ne-a spus că doresc să meargă cu mașina și că vizita ar trebui să dureze între zece zile și două săptămâni. Iar domnul Rusu a adaugat că ar fi bine să vină și cineva de la institut, iar ei vor suporta cheltuielile acelei persoane.

Harry a fost de acord. A spus că dacă e vorba de o singură persoană voi merge eu, dar că părerea lui este că ar fi bine să mai participe cineva de la Institut la această deplasare.

Răspunsul domnului Rusu a fost un pic evaziv, subliniind necesitatea de a nu pune mai mult de patru persoane în mașină, deși era una relativ mare, un Peugeot 405, și că pentru siguranță își dorește să meargă și șoferul cu ei. A lăsat însă o portiță întredeschisă întrebând la cine s-a gândit Harry că ar trebui să vină cu noi…

Iar Harry a rostit numele Cristinei, secretara științifică a institutului și omul numărul doi pe partea de cercetare, care într-adevăr cunoștea ipsosul și lucrase multă vreme la dezvoltarea unor produse speciale din acest material.

Propunerea a fost respinsă imediat, principala obiecție fiind creșterea costurilor. Cristina era femeie și trebuia să se cazeze într-o cameră single, în timp ce noi ceilalți, fiind toți bărbați, puteam sta în camere duble. (Așa era pe atunci. Cazarea în camere single se făcea doar în condiții deosebite…)

Cu toate insistențele ulterioare ale lui Harry, decizia directorilor de la Turda nu a mai putut fi întoarsă, insistând și ei pe necesitatea de a lua cu noi și soferul.

A fost o greșeală tactică din partea lui Harry. Sunt convins că dacă Harry l-ar fi propus pe Dinu, mai ales după discursul său tehnic foarte bine primit din acea seară, decizia ar fi fost alta și am fi participat amândoi la vizită.

Eu urma să mă ocup de obținerea invitațiilor de la partenerii străini, iar colegii noștri de la protocol să obțină vizele de Schengen și de tranzit prin Austria (care avea să intre în spațiul de liberă circulație ceva mai târziu), după ce eu urma să aduc la București toate pașapoartele în următoarea săptămână.

Seara s-a încheiat într-o notă cordială, cu promisiuni de noi contracte și noi întâlniri. Noi, bucureștenii, am plecat spre casă, iar ei, tot spre casă, dar de cealaltă parte a Carpaților…