Blog

Apoi, când punea la locul ei călimara, scârțâitul unei ușițe de la bibliotecă și bocănitul pantofilor lui i s-au părut niște zgomote atât de asurzitoare, încât a descoperit liniștea. O liniște vătuită, țiuitoare, cum nici nu-și închipuise că există, o liniște în care putea să-și audă și cel mai firav capăt de gând – probabil că de dragul unor asemenea clipe limpezi își răstoarnă unii viața, umblând mahmuri și din cafea în cafea cât stă soarele pe cer. E totuși împotriva firii și ce-i împotriva firii costă, se plătește foarte scump, se pedepsește, trebuie să ai sau să speri că vei avea niște gânduri nemaipomenite, formidabile, unice, ca să-ți asumi riscul…

                    Târziu, aducându-și aminte de ce el însuși nu dormea la ora aceea, a simțit nevoia să recitească înainte de a putea să pună din nou penița pe hârtie – o dată, de două ori, de trei ori…

                    Zbârnâitul ceasului a irumpt sub manșetă ca o izbăvire. Fără nicio ezitare a strâns foile împrăștiate pe masă, le-a aranjat meticulos pe cele scrise sub cele nescrise și – după un moment de gândire – a băgat teancul în singurul sertar sertar cu cheie al bibliotecii.

                    Lăsase însă cheia în broască. Atunci, noaptea, pregetase să mai umble la portcheiul din palton, dimineață se grăbise, apoi se dăduse alarma și câteva zile și nopți toată suflarea orașului apărase digurile împotriva viiturii… Se vindecase astfel de boala scrisului ca bețivul căruia-i ascunzi sticla și nu-i lași răgazul s-o caute – cel puțin așa își închipuise el câtă vreme se bucurase. Degeaba. Intervenise de de fapt o pauză, se întâmplase o întrerupere. Drept la cheia rămasă în broască se dusese numai cât îl zgândăriseră niște vorbe aruncate de tartorul acela de Iordache, șeful șantierului de extindere și prieten la cataramă – probabil datorită vechimii, altfel nu se explică – cu Olga.

–Mata să te iei de mână cu șefa laboratorului!

–Poftim?

–Vorba vine! Că eu de câte ori vă văd împreună, degeaba-mi spun că-i normal să vă înțelegeți, să vă apreciați… Tot nu pricep cum puteți sta unul lângă altul fără să luați foc.

                    Din păcate se văzuse nevoit să continue ședința și să prăpădească ocazia de a-l lua la bani mărunți, îl știa zeflemist și de față mai erau atâția. Făcuse deja o greșeală, zburlindu-se ca un arici la o vorbă prin care puiul de lele nu voise decât să pună capăt unei contraziceri păguboase: părând a bate-n retragere, pleosc cu piatra-n baltă – vezi Doamne, el nu numai odată îi văzuse împreună și, oricât se gândise, ceva tot îi rămânea neclar. Își propusese să-l caute seara, în drum spre casă, dar până atunci răsucise vorbele pe atâtea fețe încât n-a mai fost sigur c-ar face bine să-i ceară unui potlogar ca Iordache și amănunte.

                    Când s-a trântit pe scaun avea stiloul desfăcut și s-a pornit să scrie fără să arunce măcar o privire deasupra, de parcă nicio clipă nu se întrerupsese.

E adevărat că eu încă mă dau cu capu de toți pereții ca să îmi clarific ce se întâmplă și mai ales dece dar tot nu îmi vine a crede că orbecăi ca și legat la ochi în vreme ce lucrurile sânt limpezi ca lumina zilei în general sau numai pentru unii.

Zicătoarea bine înțeles că o știu = cine se aseamănă se adună.

Mai știu și altceva = de când lumea au fost unii mai inteligenți

                                                                                                        norocoși

                                                                                                        clarvăzători

                                                                                                        pricepuți

în problemele altora și câtui hăul de peste gard parcă-parcă se vede mai bine decât din orgadă.

Dar totuș

I)                 dacă se zice că socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg pot și eu să zic că socotelile târgului nu se potrivesc acasă

II)                problemele din ogradă nici o dată nu se pot rezolva dupe gard

III)              chiar și dupe gard unele aspecte se încăpățânează să rămână ne-clare

IV)              din „cine se aseamănă” poate proveni între noi coincidența dar nici de cum cazurile când sântem în contratimp

V)               nu are nici un rost să le înșir aici dar sânt atâtea deosebiri mari și mici între noi încât numai absolutizând o singură caracteristică precum singurătatea ori seriozitatea ni se poate aplica zicătoarea – iar în cazu acesta ar trebui să se îngrămădească lumea ca și la miting.

Argumente bine înțeles că mai pot fii găsite dar totuș problema se va afla la adăpost de răstălmăciri și orice alte denaturări numai atunci când voi izbuti să o rezolv.

Cum?

Din toată cazna pusă și pe hârtie nu a ieșit de cât o serie de descrieri care se poate să fii câștigat în precizie dar încă tot nu luminează cauzele și vreun remediu.

Am zis la un moment dat să las totul în seama timpului întru cât tot nu era vreo grabă și iată că în locu rezolvării a apărut chiar graba.

Mă văd deci silit să iau din nou întâmplările la rând.

Doar-doar.

1)                „Vino tovarășe să te învăț eu dacă nu te pricepi.”

Bine înțeles că nu puteam să vin eu.

Bine înțeles că tot dv. ați venit.

Secretara avea și în ziua respectivă ordin să nu lase absolut pe nimeni să intre și ulterior a plâns până când am fost de acord că pe dv. nu e ușor să vă oprească cineva.

Așadar ați dat buzna și eu nu am mai apucat să ascund caietele și tratatele și planșele împrăștiate pe birou ci doar să încerc – și în felu acesta să arăt cât se poate de clar că am ceva de ascuns. De o singură vorbă mă temeam și exact cu aceia ați început = „Va-ți apucat singur? Va să zică nu vreți să vă ajut eu.”

Aș vrea să îl văd și eu pe acela care ar mai fii izbutit să refuze și dupe aceasta.

Teamă îmi e că și așa ezitările mele au părut

E clar.

În cazu acesta e cât se poate de clar și simplu = totu a fost să treceți de o secretară slabă de înger ori care vă luase deja frica.

2)                Zac și acum în birou la mine 5 borcane de „Los Cafe”.

Cel la care am apelat să mi le aducă nu vă cunoaște personal și pentru a fii absolut sigur am mai verificat o dată = a trecut pe lângă dv. fără să vă salute și încă nu plecase din București la ora când ați intrat la mine ca să îmi faceți propunerea.

„Vi se pare foarte conpromițător să fi-ți văzut dupe amiezele în acvariu meu?”

Mi se povestise din primele zile că înșiș dv. sânteți autoarea poreclei și lumea încă se mai miră cum totuș ați acceptat să lucrați între 4 pereți de sticlă – ca să zic așa în mijlocul și subt supravegherea celor care de fapt și de drept trebue ele supravegheate. În ce mă privește nici când veneam în interesul serviciului nu mă simțeam în largu meu și plecam cât puteam mai repede.

Probabil am prins să mă strâmb ca și de sare amară mai înainte de a vă zice că nu de conpromitere îmi era mie – ați izbucnit în râs și nu am mai apucat să termin vorba.

„Un deștept zice că nu există plăcere fără durere. În orice caz eu numai în acvariu am bec bunzen și berzelius și cafea. Aici după plecarea secretarei nu mai putem bea de cât nes – o invenție care nu a ajuns în târgul ăsta și mie nu îmi pare rău.”

Trebuia să înțeleg că nu vă place nesul?

„Îmi permit atât de puține plăceri încât pot avea pretenția să fie naturale și extra. În privința cafelei mă știu și fetele mele și secretare dv. – dacă nu are caimac și aromă nici nu mă uit la ea.”

Tocmai eu nu am știut.