Blog

Deci față de cum am fost primit nu mă plâng azi iar la vremea respectivă nu aveam de cât o singură soluție – să pun mâna și să învăț urgent iar până atunci mai bine să nu unblu de cât să calc în străchini.

Zis și făcut – pentru o vreme am devenit un așa zis „șoarece de birou”.

Numai așa îmi explic azi că nu am ajuns să ne ciocnim dacă nu din prima zi măcar din prima săptămână – cu felu dv. dea fii ar fii fost de ajuns să ies din birou și să fac câțiva pași

Bine înțeles că nu se putea să țină prea mult.

Ați năvălit dv. în birou meu.

Și exact cu una dintre acele probleme de care mă feream = să vin într-o secție și să hotărăsc eu într-un fel ori în altu între dv. și un alt inginer specializat în Franța.

Cum puteam să fac una ca aceasta?

Din discuția aceia aprinsă prin care propriu zis am făcut cunoștință aici nu interesează de cât sfârșitu. Erați în ușe dar nu ați trântito mai înainte de a îmi arunca în față = „Vino tovarășe să te învăț eu dacă nu te pricepi.”

Vă dați seama?

Nici nu îmi doream altceva = să mă ajute cineva să învăț.

Dar însă din clipa aceia nu mai puteam apela nici la dv. și nici la altcineva din uzină.

Bine înțeles că nu sânt superstițios dar totuș am observat că un lucru odată pornit strâmb și

Iată că am ajuns și aici = îmi aleg cuvintele ca și când foile acestea ar putea să ajungă în mâinile dv.

Adică cine știe?

Încă nu am stat să mă gândesc la soarta lor.

Eu de fapt mă așez la masă și la scris numai ca să nu vorbesc de unu singur în casa goală.

Oricum nu e chiar așa de anormal.

Cu alte cuvinte e mai puțin anormal.

                    Dar anormal tot era!

                    A trântit stiloul pe foaia abia începută și s-a dus la fereastră, întunericul lipit de ea îi ogoise nu odată și ochii, și gândurile.

                    Poate nu s-ar fi așezat din nou la scris dacă dacă n-ar fi găsit teancul de foi albe pe masă. Îl zărise prin întuneric, de cum intrase în cameră și încă înainte de a aprinde lumina își dăduse seama de greșeală: ar fi trebuit să-l bage la loc în sertar din prima noapte sau măcar într-una din dimineți, când simplul fapt că se scoală dis-de-dimineață îi dă un fel de voie bună nemotivată, o nepăsare față de toate necazurile zilei trecute și ale celei care începe. La urma urmei de ce ținea foile astea la îndemână? Nu erau și nici n-avea el nevoie de o trusă de prim-ajutor, ca să nu mai vorbim că uneori – în decurs de o săptămână cel puțin odată – se dovedise chiar o ispită. Acum a doua oară.

–Dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus să nu vii. Întotdeauna după orele astea… Crede-mă, nici eu nu mă suport! Mă costă îngrozitor de mult calmul și răbdarea pe care din fire nu le am. Slavă Domnului că nu m-am făcut profesoară, cum ar fi vrut mama!

                    O așteptase în cancelaria grupului școlar, pentru că tot îl prinsese noaptea în uzină. Veniseră pe jos, tăcuseră aproape tot drumul, ar fi invitat-o să cineze împreună la restaurantul din centru dacă vuietul dinăuntru și patrula de miliție de la intrare nu i-ar fi adus aminte că la uzină fusese zi de leafă. Sub felinarul din fața blocului ei, Olga își răscolise ca de obicei geanta în căutarea cheilor. Erau la fundul genții, bineînțeles, le luase de acolo și le pusese în buzunarul hainei, mai la îndemână, apoi se scuzase în felul ei ofensiv pentru faptul că n-avea de gând să-l invite să intre:

–Dacă m-ai fi întrebat, ți-aș fi spus să nu vii…

                    Intenția lui fusese să-i cânte în strună, dar propriile vorbe sunaseră fără voie a reproș:

–Nici eu nu-s prea bine dispus…

                    Olga îi îndreptase reverele paltonului, palmele îi alunecaseră apoi peste stofa piepților, în jos. Și el se grăbise să șteargă impresia reproșului involuntar, justificându-se:

–Mi-am irosit toată după-amiaza cu mărunțișuri…

                    Atunci, pe loc, îi înghețase propria intonație, din nou scăpată de sub control: justificarea sunase jalnic, mai degrabă a rugă. Acum, de la distanța câtorva ceasuri, vorbele însăși i s-au părut în acord cu intonația, adică nu-i dezmințeau reproșul, dimpotrivă, puteau fi luate și așa, ca și când de aceea nu era bine dispus, pentru că în așteptarea ei își irosise după-amiaza cu mărunțișuri.

–O, nu sunt din rasa femeilor barbiturice! Dar, mă rog, dacă tot nu te-ai convins…

                    Îl luase de braț, răsucindu-se sprintenă spre intrarea blocului. Dar el nu se clintise, nu s-ar mai fi clintit nici cu slujbe, deși până cu o clipă mai înainte nu voise altceva decât să intre la ea, să se așeze într-un fotoliu și să-i spună…

                    S-a întors în fața teancului de foi și l-a privit de sus, cu ură, apoi s-a trântit pe scaun și a început să scrie repede.

Parcă ar fii un blestem = ori sânteți mai promptă ori sântem în contratimp

O dată – măcar o singură dată nu am avut eu întâietatea

Să vreau eu ceva și dv. să vă fie indiferent ori să nu vă fii trecut încă prin minte.

Dacă printr-o minune nu ați luato înaintea mea – atunci în mod sigur îmi luați dreptul

                                                                                                                                                            posibilitatea

                                                                                                                                                            pofta

                                                                                                                                                            năzuința

Fără nici o intenție bine înțeles.

Adică

Nu – există cel puțin două argumente care vă pun la adăpost =

I)                 nu sânteți dv. omu în stare de o asemenea lucrătură – mai de grabă am a mă teme de ceva vorbe care să tae în carne vie atunci când persoana mea ar deveni cum se zice la ambasadori = non grata

II)                practic nu prea văd cum ar fii posibil să vă aflați permanent pe fază și să folosiți cu bună știință schema de mai sus.

Bine înțeles că nici în puterea vreunui blestem nu cred.

Pur și simplu așa a pornit prietenia noastră

                                                   relațiile dintre noi

                                                   toată povestea

și a fost de ajuns ca întâmplarea să se repete de câteva ori pe același făgaș ca să devină un așa zis cerc vicios din care nu mai reușim – adică eu unu nu mai reușesc să mă smulg

                    Pe foaia nenumerotată încă – pentru că numărul îl adăuga numai când s-o dea deoparte, altfel foaia parcă ar fi devenit obligatorie și scrisul însuși mai puțin spontan și sincer – între rândurile de până acum și următoarele nu va apare nicio distanță. Dar de scris vor fi scrise la aproape două săptămâni unele de altele.

Întâi, n-a mai fost cerneală în stilou.