Blog

–Ei nu, nici la sapă de lemn n-am ajuns! Câteva carnete de 5000 s-au adunat ele, am să mai strâng vreo câteva luni șurubul, eventual păstrez doar pickupul și vând tranzistorul, casetofonul, aparatul de filmat, poate și pe cel de fotografiat… La o adică aș putea cere împrumut și de la ai mei…

–Așa, se poate și fără să renunțați la jucărelele de la Paris. Există casa de ajutor reciproc…

Și se împotmoliseră în calcule pentru tot restul vizitei.

Pe vremea aceea trebuia să-i spună ea, cel puțin o dată, „N-ai mai venit la o cafea” înainte de a-l vedea sunând la ușă, mai avea efect figura la care fusese nevoită să recurgă pentru a pune capăt apucăturii lui de a-i administra timpul, de-a o ține cât mai mult pe lângă el sub tot felul de pretexte sau pur și simplu abuzând de funcție. Așa s-a întâmplat că abia pe la jumătatea săptămânii următoare au putut relua discuția.

–Ați mai făcut ceva cu mașina?

Plecaseră împreună de la o ședință de câteva ceasuri și mergeau repede să se dezmorțească, altffel seara era plăcută și nu-ți prea venea să te închizi în casă.

–Nu, încă nu…

De fapt, uitase. Începuseră cursurile la grupul școlar al uzinei, nu mai ploua, găzduise vreo două zile o verișoară care-și făcea concediul cu bilet în circuit, într-una din puținele seri libere acceptase în fine invitația unor profesori din bloc la o partidă de remy, n-o mai terorizase niciun vis și flaconul de somnifere iar ajunsese cine știe pe unde printre cărți – în general, când nu avea răgazul să se certe se împăca destul de bine cu sine, poate că timpurile bune nu trecuseră totuși…

–Eu m-am documentat. Cu firma „Fiat” nu mai există decât un contract pentru piese de schimb. Pentru „Trabant” se primesc înscrieri, dar eu unul nu v-aș sfătui…

–Din cauza bancurilor?

Reputația mașinii îi îngăduise să râdă nestingherită de toată documentarea lui, neîndoielnic reală și temeinică. Era clar că studiase problema, ceruse cuiva materiale sau chiar un referat – O, Doamne, numai el putea să ia în serios o vorbă aruncată într-o seară ploioasă!

–Pentru o femeie ca dumneavoastră și bancurile fac cât un defect de construcție – continuase el fără să zâmbească. Și din păcate nu-i singurul defect. Închipuiți-vă, de exemplu, mestecând într-o canistră, la stația de benzină. Nu-i neapărat nevoie să fie și vreme rea, e destul de suficient să purtați o fustă mai deschisă la culoare…

O așteptase să râdă în voie, închipuindu-și de bună seamă că tabloul zugrăvit de el o amuza.

–Ar mai rămâne „Skoda” și „Dacia” – continuase, strict tehnic. Din câte mi-au spus oameni de specialitate cred că o „Dacia 1100” ar trebui să vă cumpărați…

–O, de ce nu una 1300?! izbucnise ea într-un nou hohot. În fond nici pentru 1100 nu-mi ajung banii!

–Suma care vă lipsește v-o pot împrumuta eu.

Vorbise calm, fără nicio intonație deosebită și ea se oprise brusc, se întorsese spre el mai ales din curiozitate, să-i surprindă pe față efortul de a rosti liniștit o asemenea propunere. Nu văzuse însă nimic deosebit, iar el înțelesese cu totul altceva.

–Nu, nu glumesc.

–Păcat.

Se răsucise pe tocuri și pornise mai departe.

–Eu unul nu văd nimic nelalocul său în această propunere prietenească – o ajunsese el din urmă.

–O, Doamne, nici eu! Numai că înainte de a face o propunere ca asta, ar fi trebuit să mă întrebi de ce vreau să-mi cumpăr mașină.

E de la sine înțeles că întrebarea nu mai putea fi pusă.

Iar ea – neîntrebată – cum i-ar mai fi putut spune, fără să pară vulgară și fără să-l jignească?

Rataseră din păcate nu numai al doilea, ci chiar ultimul prilej de a ajunge astfel la o discuție de fond, deschisă și lămuritoare. Doar câteva zile mai târziu și această pistă avea să devină dacă nu impracticabilă, în orice caz foarte riscantă și cine a mai adus după aceea vorba despre automobile în prezența ei ori a făcut o gafă cumplită, ori a jucat totul pe o carte.

Se însurase Paul, ultimul burlac din grupul lor de ingineri specializați în Franța. Ani de zile târgul crezuse că Paul o așteaptă pe ea să se hotărască, dar între ei totul era limpede încă din prima lună de specializare. Rămăseseră totuși buni prieteni, atât de buni prieteni încât se însura cu o fată pe care chiar ea i-o prezentase, atrăgându-i atenția:

–E protejata mea, poartă-te cu ea cum te-ai purta cu mine!

Vorbe aurite, vezi bine, deși nicio clipă nu-i fugise gândul atât de departe. Era într-adevăr „protejata”, uneori o și tachina așa, pentru că o remarcase din școala profesională, o crescuse și se zbătuse să o aducă în laborator, o convinsese să facă liceul la seral…

Niciun moment nu se gândise să le refuze invitația.

Nicio clipă n-o încercase bănuiala…

O, Doamne, cum ar fi putut să-și închipuie că o invitaseră din obligație sperând să nu vină?!

La bucuria de a-i vedea împreună, fericiți, adăugase ea însăși fervoarea stârnită de această neașteptată șansă de a sparge cumva monotonia și cercul strâmt care amenințau să o sufoce. Făcuse pregătiri cu totul deosebite într-adevăr – își lucrase în fine o rochie dintr-un moar adus de la Paris, se coafase și se machiase, avusese grijă să vină odihnită și bine dispusă – de aceea nu dăduse importanță emoției pe care o stârnise apariția ei în curtea plină de nuntași. I se păruseră chiar firești glumele pe seama ieșirii ei în lume, mai ales că erau acolo atâția oameni din uzină încât nunta însăși părea un bal organizat de sindicat, iar ea la balurile de la club nu-și amintea să fi fost vreodată. Bomba explodase spre miezul nopții, tocmai dansa cu Paul un rock à la Moulin Rouge, în mijlocul unui cerc de nuntași care băteau din palme.

–Hai și cu mine, don-șoară! o prinsese de mână un vlăjgan.

Se poticnise la jumătatea piruetei, încremenită mai ales de brutalitatea glasului răgușit decât de cea a gestului. În clipa aceea nici nu-l recunoscuse.

–Nu ne încurca, Sile! îi strigase Paul, încă dansând în jurul ei.

–Tu ești ginerică, bă, vezi-ți de mireasă!

Și o zmucise din nou:

–Hai, don-șoară! Că Paul gata! Parisul e departe!

–Măi cumnate, ai băut cam mult – încercase Paul să salveze ce se mai putea încă salva.

–Tu vezi de mireasă, cum ți-am zis! Las-o pe don-șoara-n mâna mea, am și mașină… Ha! Ha!

–Sile, ți-ai pierdut mințile?! strigase încă alergând spre el mama miresei.

–Că don-șoara asta vrea! Un Făt-frumos cu mașină mică, asta vrea!

Ridica tonul, pe măsură ce maică-sa îl împingea spre marginea cercului parcă din ce în ce mai larg.

–Taci, Sile mamă, vorbește gura fără tine…

–Ba toată lumea vorbește! Că parcă de Paul de ce și-a adus aminte abia acum?!

Pronunțase „Pol” maimuțărind-o și dintr-o dată îi strigase peste lumea îmbulzită:

–Da’ mașina-i zestrea sor-mi, don-șoară! Zestrea sor-mi! Întâi să fii în stare…

–Sileee! se auzise de undeva țipătul prelung al miresei, înecat într-un hohot de plâns.

–Mă, tu-ți Dumnezeii tăi de bețiv! se hotărâse în fine să intervină careva. Când ți-oi da una…

Și chiar se auzise plesnitura unei palme.