Blog

–Eu unul nu știu ce m-ar enerva mai tare – intervenise odată, serios, în avalanșa de glume pe seama poetului Eftimescu, sociologul de la organizarea muncii. Chiar nu-mi dau seama: mașina fără carnet sau carnetul fără mașină.

Bineînțeles, umorul tuturor dispăruse de parcă nici nu l-ar fi avut vreodată. Iar Eftimescu îi mai era și în ziua de azi recunoscător, deși între timp căzuse și a treia oară la examen, iar mașina lui continua să circule între tot mai numeroșii săi amici cu carnet de conducere.

În preziua examenului de la miliție, se nimeriseră la cantină la aceeași masă. Tocănița avea un gust ciudat, toți mâncau în silă și-n tăcere, tacâmurile trântite în farfurie nu miraseră pe nimeni. Veniseră însă și vorbele:

–Adică inginer poate ajunge cine vrea, numai șofer – nu?

Contabilul șef și un inginer stagiar se aplecaseră mai tare asupra farfuriei, ea singură își îngăduise să-l privească drept în față până când obținuse și restul raționamentului.

–La niciun examen n-am mers la noroc, dar însă era suficient să fi învățat. Cu aptitudinile și talentele astea ceva nu-i în regulă: cum se pune problema lor – cum se încurcă treburile. Niciodată nu se poate stabili cu precizie cum stai, iei carnetul și tot mai trebuie să umbli ceva kilometri până te lămurești, dacă mai apuci să te lămurești…

Cu nea Ilie alături, într-una dintre primele curse de acomodare, reluase ideea de la cantină:

–Eu unul zic că 2000 de kilometri ajung ca să te lămurești într-un fel, și cu mașina și cu tine.

–Nu-ș-cum naiba se-ntâmplă că defectele scot capu’ taman când se isprăvește garanția – îl temperase bătrânul.

Mașina rula excelent, nici nu-ți venea să crezi că peisajul zbura cu 90 pe oră, cum arăta indicatorul de viteză.

–Eu mă gândeam mai mult la șofer. Adică dacă apuci să treci de 2000 începi să ai reflexe, nu mai ai surprize cu tine însuși…

Era prea complicat pentru nea Ilie sau socotise mai înțelept să nu-l descurajeze – cine știe? Ea, de pe bancheta din spate, îl văzuse totuși clătinându-și chelia. Dar ei îi lipseau anii care ar fi convins-o să tacă.

–O, ce minunat ar fi dacă oamenii ar ajunge să se cunoască după 2000 de kilometri!

–Mă refeream la șoferi, la autocunoaștere…

–Da-da, la autocunoaștere mă gândesc și eu! Îți dai seama ce minunat ar fi? Un stagiu la volan, ca milităria – și gata! Dar mă îndoiesc, eu am mers se vreo trei ori câte 2000 și tot îmi mai ofer surprize.

–Dumneavoastră întotdeauna complicați lucrurile – venise, într-un târziu, răspunsul de la volan.

Acceptase în fine să-l însoțească în concediul lui „pe patru roate”, se învoise chiar și cu ocolul pe la Titu – strecurat cu atâta bunăvoință în toate variantele traseului încât se simțise datoare să-i atragă atenția că nu avea ce spera de la această „vedere”, familia nu se mai amesteca de mult în viața ei – el însă tot nu putea să renunțe la distanța protocolară a pluralului. Nu putea să renunțe sau intenționat sublinia distanța – se întrebase ea pentru prima dată în cursa aceea de acomodare. Dar cu nea Ilie între ei nu putuse încerca să forțeze apropierea, iar mai târziu curiozitatea devenise pur și simplu teoretică sau doar o sâcâială, în orice caz n-o mai tentase intimitatea cu el în niciuna din serile petrecute în doi.

–Probabil că așa este – convenise târziu și fără multă convingere, regretând de fapt că nu tăcuse ca nea Ilie.

Probabil?

Nu, mai mult ca sigur că așa era.

La drept vorbind exact de aici izvora marea, fundamentala, minunata deosebire dintre ei doi și ea nu l-ar fi privit așa cum îl privea acum de pe scaunul din dreapta, dar nici el nu s-ar fi aflat astăzi la volanul limuzinei galbene dacă ar fi făcut amândoi parte din aceeași specie – să zicem, aceea a oamenilor care se înțeleg mult mai greu cu ei înșiși decât cu lumea.

–Parcă văd că în cele din urmă ajung eu să-mi cumpăr mașină! Un Fiețel, un Trăbănțel, patru roți să aibă și să se învârtească singur…

Se stinsese la fel cum se animase: o flăcăruie răbufnind deasupra cenușii. O să mă creadă nebună – se cenzurase imediat, dar cu atâta nepăsare încât nici măcar pentru ea nu încercase să reconstituie însăilarea de gânduri întreruptă de cel rostit cu glas tare.

Mult mai târziu, căutând originile întâmplării – ale singurei întâmplări care părea în stare să-i mai schimbe cumva viața – găsise o discordanță, un hău imposibil de explicat sau de umplut, între gândul pe atunci cumplit, îngrozitor și voioșia cu care-l rostise.

–Parcă văd că în cele din urmă ajung eu să-mi cumpăr mașină!

De unde până unde această veselie care nici măcar nu aducea a haz de necaz, această încântare pentru eventualitatea celei mai jalnice și mai rușinoase înfrângeri din viața ei? A trebuit să se mulțumească cu o explicație aproximativă: era a nu știu câta seară cu ploaie și darabana monotonă din ferestre ajunsese în toamna din urmă de nesuportat, la fel ca mai toate plăcerile ei de până atunci.

–O mașină ar fi o distracție…

Venise în vizită de vreo oră și încă mai rezista în rolul de musafir smerit. Nu-i vorbă că nici n-ar fi avut încotro, cel mult să fi plecat mai repede, pentru că ea – chiar dacă descoperise că seri la rând nu-i mai suna nimeni la ușă și rareori se mai bucura – era încă departe de momentul în care își va reproșa vechea deviză:

–Numai la restaurant, oricine intră pe ușă poate să comande. Acasă la ea, gazda e stăpâna!

Venise în vizită de vreo oră, așadar, băuse o cafea, mâncase o dulceață. Golise câte păhărele de lichior îi turnase, încercase în câteva rânduri să lege o conversație și până la urmă se paucase să răsfoiască ultimul „Paris Match” adăugat la teancul care șinea loc de măsuță între fotolii. Revistele păstrate atât de neglijent, dar la-ndemână o mai salvaseră și altă dată de corvoada de a umple tăcerile cu vorbe și numai pozele mari și colorate îl puteau captiva astfel, cu vreo jumătate de an înainte avusese ocazia să se convingă că din limba franceză nu cunoștea decât câțiva termeni tehnici de specialitate și cuvintele preluate în limba română – mult prea puțin pentru a înțelege măcar explicațiile. N-ar fi făcut însă niciodată caz – ea însăși reînnoia abonamentul la această revistă ilustrată tocmai pentru a-și prelungi sentimentele în lumea atât de viu și parcă altfel colorată a Parisului – și în orice caz n-ar fi făcut haz, dacă răspunsul lui i-ar fi sunat ca o insinuare malițioasă.

–O mașină ar fi o distracție…

–Merçi, dar nu-i nevoie să-mi traduci reclamele pentru automobile.

–Pentru unii mașina-i totuși o distracție și eu unul nu văd nimic condamnabil în părerea asta care nu-i numai…

–Cu distracțiile sunt mult mai zgârcită, credeam că ai observat deja.

–Am observat că vă distrați foarte puțin. Dar am crezut că aveți alte motive decât zgârcenia.

–O, chiar am! Mai bine zis, am avut… Nu, de fapt tot nu-i bine zis! Mi-am închipuit eu că aș avea…

Îl surprinsese încremenit cu mâna în aer, cu pagina pe jumătate întoarsă, neîndrăznind să-și miște măcar privirea de pe fotografia unei limuzine albastre, din care tocmai ieșea o blondă numai cap și picioare, gata echipată pentru tenis. Era prea multă curiozitate în încremenirea lui pentru ca ea să poată continua cu aceeași sinceritate confuză – sinceritatea e întotdeauna confuză, iar sub reflectoarele curiozității orice dezvelire devine indecentă – și de fapt chiar n-avea niciun rost, motivele ei aparțineau trecutului și pur și simplu nu-l priveau.

–Nu-i mai puțin adevărat că nici banii nu mă dau afară din casă!

Dăduse în fine pagina și minute în șir răsfoise revista de pe genunchi cu gesturi mecanice, ca și cum nu mai găsea ceva care să-i atragă atenția.

–Și totuși o mașină costă ceva.

Poate că exagera ea socotindu-se prinsă în veșnica partidă de șah cu toți cei care-i suportau conversația. În fond câți aveau răbdarea și imaginația necesare? Pentru câți prezenta ea vreun interes, măcar sportiv? Oare nu existau chiar și la șah mișcări perfect inutile sau întâmplătoare? Totuși uneori se pomenea în asemenea situații care-i spulberau îndoielile: o observație de duzină, lansată prin surprindere, îi aducea pe buze, iată, replica șablon – „costă, dar face!” Iar mai departe ar fi trebuit să-i explice de ce, adică până la urmă de ce o încerca tocmai gândul să-și cumpere o mașină, ceea ce ar fi obligat-o să mărturisească… Și din nou se baricadase, curiozitatea lui nu era nici măcar cinstită, fățișă, doar îi dăduse prilejul să întrebe de-a dreptul atunci când respinsese prima lui presupunere – că mașina ar fi o distracție.