Blog

În primele zile după nașterea copilului am făcut practic naveta la spital de două ori pe zi, cu vizite scurte și la servici.

Practic îi lăsasem colegei mele Măriuca grija proiectelor, deși nu prea avea mare lucru de făcut, doar să adune estimările de costuri și să le dea mai departe pentru calculul calculul economic, ca să mă pot ocupa eu să le pun cap la cap pentru  definitivarea proiectelor, când aveam să reușesc să-mi fac timp pentru asta…

Micuța se obișnuise cu mine și de câte ori o luam în brațe deschidea ochii și zâmbea. Iar eu eram topit…

În cea de a cincea zi de dimineață m-am dus să le iau acasă, dar am găsit-o pe Mihaela un car de nervi și aproape plângând:

–Bogdan, abia în dimineața asta mi-au dat-o să o dezbrac și mi-au arătat cum să o țin ca să-i fac baie. Este plină de bube…

–Cum adică plină de bube? am întrebat eu.

–Uită-te și tu…

Și i-a desfăcut scutecul.

Într-adevăr, tot corpul copilului era acoperit de la gât în jos de niște bubițe purulente. Și pentru că tocmai atunci a intrat asistenta șefă, care se ocupa de nou-născuți, am întrebat-o:

–Doamnă, ce se întâmplă? De unde au apărut aceste bube pe tot corpul copilului?

Vizibil deranjată și foarte înțepată, aceasta mi-a răspuns:

–O să vă dea doctorul un tratament când ajungeți acasă. Este doar o foliculită.

–Doar o foliculită? Este plină peste tot! Dumneavoastră cum ați tratat-o cât a fost aici?

–Nu am avut cum să o tratăm…

–Și care este cauza acestei foliculite?

–Un microb, a răspuns și a dispărut imediat, ca să nu mai pot să-i pun întrebări.

–Hai să plecăm acum! a zis Mihaela, care abia își mai putea stăpâni nervii. Nu mai suport să stau aici nicio secundă!

Și am plecat… Spre casă…

Nici n-am ajuns bine acasă, de la spital, cu fetele, că ne-am și trezit la ușă cu un medic pediatru de la dispensarul de lângă noi, de pe Cetatea Histria.

Acesta a consultat-o pe Irina, s-a uitat la bubițele purulente, care-i acopereau tot corpul cu excepția feței și cred că s-a speriat. Înainte de a pleca, ne-a lăsat o rețetă pentru antibiotice pe care să i le administrăm oral. Acum ne-am speriat și noi, mai tare decât eram deja!

Oricât de proști am fi fost și lipsiți de experiență în privința copiilor, atâta lucru știam și noi: nu administrezi antibiotice unui bebeluș.

Și Mihaela a început imediat să se agite și să caute un alt doctor. Și așa am găsit-o pe doamna Stănciulescu, care până la urmă a ajuns și ea la noi în aceeași zi. A consultat și ea copilul, s-a uitat la bubițe și ne-a spus să nu-i dăm în niciun caz antibiotice, dar să-i dăm pe ele cu albastru de metil. Așa că am fugit imediat la farmacie, am cumpărat o sticluță de albastru de metil și niște bețișoare cu vată în vârf și când m-am întors acasă am început să acoperim fiecare bubiță cu câte un pic de substanță.

După băița de seară, pe care Mihaela i-a făcut-o ajutată de soacră-mea, venită special pentru primele zile, am repetat operația și i-am albăstrit din nou bubițele. Apoi am pregătit-o de culcare.

Îi pusesem pătuțul în dormitor, lângă patul nostru. Însă, dormitorul fiind pe colț și pe nord era destul de frig, iar radiatorul electric cu ulei pe care-l cumpărasem, deși făcea contoarul electric să se învârtească cu o viteză nebună, ca un titirez, nu reușea să ridice temperatura nici măcar cu-n grad.

În disperare de cauză, că numai o răceală ne mai trebuia, ne-am hotărât să mutăm pătuțul în sufragerie, unde era mult mai cald, pentru că avea ferestrele orientate spre vest și după ora zece dimineața, cel puțin atunci când era senin, soarele ne bătea direct în fereastră. Și ne-am mutat și noi să dormim în sufragerie…

După ce i-a dat de mâncare și a adormit-o, Mihaela s-a apucat să spele scutecele Irinei, lăsându-le mai întâi la muiat în cadă, urmând să le fiarbă a doua zi pentru a le dezinfecta. Cumpărasem pentru asta un cazan destul de mare din tablă zincată.

Spălatul rufelor se făcea bineînțeles manual, pentru că nu ne luasem încă o mașină de spălat.

A doua zi a venit din nou doamna doctor să o vadă pe Irina și a constatat că după ce îi pictasem bubițele de trei ori cu albăstreală, parcă începuseră să se mai împuțineze. Așa că ne-a zis să continuăm să o albăstrim de două ori pe zi.

Însă încet-încet, petele de pe piele aveau tendința să se unească, dându-i culoare mov aproape uniformă.

Părea, pur și simplu, o ființă micuță și drăguță, dar de pe altă planetă…

Dar era micuța mea extraterestră mov! Și pentru mine era tot cea mai frumoasă ființă din lume!