Blog

–Crezi că stilul tău milimetric mai avea nevoie de încă o demonstrație?

Pentru că în dimineața aceea tocmai el întârziase.

Zece minute – nu unul – întârziase!

–Am așteptat să vină ziarele.

Nu crezuse că-i va auzi atât de curând glasul, întrebarea fiind dintre acelea care nu cer un răspuns și cei mai mulți chiar profită de această singură calitate. Povestea cu ziarele putea fi încă o încercare de a împărți cu ea întârzierea sau măcar de a o implica și – cu aceeași bună dispoziție vag ironică – s-a pus la adăpost.

–O, merci! Numai că mie dimineața îmi ajunge o cafea, pot foarte bine să-mi încep ziua fără ziare.

–La mine, obiceiul e prea vechi ca să-l mai schimb. De pe vremea când efectiv riscai să greșești cât se poate de grav dacă nu-ți începeai ziua citind măcar titlurile din „Scânteia”, să vezi dacă nu cumva linia…

O întoarcere spre trecut – mai ales spre trecutul lui, îndepărtat și cu totul străin – nu se potrivea nici cu buna ei dispoziție, nici cu starea aceea de deschidere spre viitor prin care trec toți oamenii atunci când pornesc într-o călătorie, cu excepția celor veșnic pe drumuri.

–La volan – a izbucnit în râs, începând să coboare geamul pe partea ei – mă îndoiesc că ai fi putut citi chiar și titlurile!

Ieșise imediat cu toată fața în bătaia șuvoiului de aer rece și umed, dar nu numai pentru a evita răspunsul lui, ci în primul rând mirosul înțepător, chimic, de vopsea proaspătă și de plastic nou.

–Trebuie să fie ceva important dacă au pierdut trenurile…

Un țârâit mărunt și strident, dezlănțuit în mâneca hainei, a pus definitiv capăt unei discuții care ar mai fi continuat cine știe cât, din ambiție sau din inerție. Nu încăpea nicio îndoială, în secunda respectivă și la radio fusese ora șapte. Călătoria decurgea deci conform programului și bariera rămăsese destul de departe în urmă pentru a lăsa fără o bază chiar și spiritele deja contracarate, nu numai plăcerea ei de a le face în serie.

Cât despre femeia încă tânără din dreapta…

Răsucind-o din nou spre bărbatul de la volan, soneria asta cu totul neașteptată o lăsase nu fără o bază, ci fără plăcerea însăși de a-l mai șfichiui. Încă și mai ciudat este însă amalgamul de sentimente pe care-l trădează privirea uitată, ei însăși i-ar fi imposibil să-l definească – în eventualitatea că ar ajunge să-și ceară așa ceva. Uimire, satisfacție, răsfăț în orice caz există, dar și o anumită curiozitate, o suspiciune amuzată, ceva în genul unei bune disapoziții incerte și șovăitoare. Este – s-ar putea zice – privirea femeii care încă se joacă și nu știe ce să facă cu puterea ei asupra bărbatului de alături, mai înainte deci ca sentimentul lui să-i fi creat problema reciprocității.

Niciunul dintre înțelesurile privirii în care tocmai era învăluit n-a putut ajunge la bărbatul preocupat de volan, nici măcar acea apăsare pe care îndeobște par să o exercite ochii ațintiți mai multă vreme asupra cuiva. Eventualele urmări – în starea lui de spirit, în relațiile dintre ei, în desfășurarea călătoriei – ar constitui o paranteză speculativă și sentimentală. Ca tot ce putea mai bine să se întâmple dacă… Era totuși în firea lucrurilor să șofeze așa cum șofa: crispat, transpirând rece, îngrijorat în egală măsură de șoseaua care venea vertiginos din față și de șoseaua care curgea prin oglinda retrovizoare, cu o singură mână încleștată pe volan, cealaltă abia atingându-l din cauza cotului sprijinit neglijent – și de fapt incomod – pe geamul lăsat. Mai mult chiar decât viteza, care mereu trebuie redusă deși piciorul drept a început deja să-i amorțească de nemișcare, îl preocupă cum stă și cum pare la volan. Ține bineînțeles să arate degajat, ca un șofer cu suficientă experiență, măcar așa, ca și când semnul acela de exclamație și-ar fi petrecut pe parbriz ultimele zile, de nu cumva – fapt fără precedent, totuși posibil – a fost uitat acolo peste termenul legal.

Dacă puteți să vă amuzați, amuzați-vă!

 Și totuși: pentru cine juca bărbatul acesta de 47 de ani o asemenea comedie de duzină?

Pentru sine însuși, de bună seamă.

Dar numai pentru sine însuși, altfel circula cu o viteză mult prea mare pentru a putea spera fie și într-un spectator de o clipă de pe șosea. Cât despre femeia încă tânără din dreapta, ea știa foarte bine că luase permisul de conducere doar cu o zi înaintea limuzinei galbene, încercase tot felul de sentimente – între uimire și spaimă – și încă nu știa ce să creadă despre modul în care se pregătise pentru acest „cel dintâi concediu pe patru roate”, inventat abia spre sfârșitul toamnei. Reușise să învețe manevrele de bază încă pe zăpadă, obținând o mașină cu dublă comandă și un instructor de la autobaza județeană, cu prima serie din primăvară făcuse și orele de conducere prin oraș cerute amatorilor prin lege, dar își rezervase un loc la primul examen de conducere din luna mai după ce primise asigurări că exact în zilele acelea va ieși în curtea fabricii din Pitești un lot de „Dacia 1300” pentru export, din care va putea să-și aleagă. Și mai departe, la fel: găsise un șofer pensionar dispus să renunțe la tihna lui în mai și iunie pentru a face rodajul și verificările, plus câteva drumuri de acomodare împreună cu proaspătul șofer, în împrejurimile orașului; iar astăzi era 7 iulie, porneau spre mare și la bord iată că se înregistra al 29-lea kilometru peste a doua mie…

Aici nu mai putea fi vorba doar de vestitul lui stil milimetric, ci de un întreg scenariu alcătuit pe îndelete, ba chiar de o concepție coerentă, judecând după niște fraze aruncate ici și colo – una din ciudățeniile lui, de a nu spune ce are de gând clar și dintr-o dată, pe care între timp o descoperise.

La începutul iernii, când ideea unui concediu pe patru roți cu el i se părea pur și simplu fantasmagorică, mai degrabă un pretext care-i îngăduia să reia vizitele și să înoade firul, frazele acestea disparate aduceau a insinuări menite să mențină în vigoare o propunere, fără s-o repete. Cu atât mai mult cu cât nici nu se sinchisea să le lege în vreo discuție, dacă nu cumva chiar avea grijă să le plaseze între două tăceri.

Bună oară prindea momentul în care ea tocmai întorcea un disc:

–Cum se strică vremea, lecțiile de conducere pentru amatori se suspendă. Ca și când în calitate de șofer amator mă poate obliga cineva să circul numai în condiții climaterice dintre cele mai optime!

Totuși nu continuarea concertului pentru vioară de Brahms îi asigura – cum credea el – a doua tăcere. O amuțea pur și simplu cu anumite formule. Ea încă și astăzi ezita să-l corecteze, de fapt, erorile fiind de un asemenea gen încât era limpede că exprimarea lui evoluase îndeosebi în ședințe și față de gramatică ar fi avut dreptul să reacționeze ca omul căruia-i mai ceri și pantaloni călcați la dungă după atâtea ore de stat pe scaun.

Altă dată, când ea tocmai aducea cafelele din bucătărie, începuse să povestească un accident groaznic, victima fiind un profesor din oraș, care plecase cu mașina în excursie a doua zi după primirea carnetului de conducere.

–Luna asta-i al treilea caz – încheiase brusc și sinistru.

Cu una din aceste presupuse aluzii nimerise însă atât de rău, încât multă vreme a părut că va rămâne și ultima.

–Zice Udroiu, azi-dimineață când mă aducea la uzină: bine că le-a pus lămâia în parbriz, măcar știi de cine să te ferești! Că de mașină n-au nevoie decât ca jucărie, șoferia o învață cum ar învăța șeptic, pun mâna pe volan doar când au timp de pierdut, dacă fac într-un an kilometri mei pe două luni, dar pe șosea tot ei se cred mai deștepți decât unul ca mine, care n-a fost în stare să ajungă decât un nenorocit de șofer…

În treacăr, între șifonierul din dormitor și debara, ricanase.

–Filozof, Udroiu ăsta!

–Teamă-mi-i c-ar fi preferat să rămână filozof cum zice proverbul, tăcând, dac-ar fi știut de invitația pe care v-am făcut-o.

–Îți dau un sfat – venise până în fața lui cu rucsacul în mână. Nu lega în niciun fel intențiile tale automobilistice de invitația aceea. E mai sănătos…

–Legătura există oricum – precizase fără să clipească. Eu unul trebuie să devin neapărat automobilist tocmai pentru că v-am invitat. Dar e adevărat că asta nu vă poate sili să acceptați invitația…

În clipa aceea era convinsă, spera din tot sufletul că nu va ajunge să-i accepte invitația și poate că nu presupusa aluzie, ci însăși vizita lui picase prost. Tocmai își făcea bagajele pentru obișnuita vacanță la schi. Fără să bage de seamă luase obiceiul ăsta de a evada an de an în împărăția zăpezii imaculate, de fiecare dată regăsea acolo nu numai bucuriile de basm ale copilăriei, dar și somnul adânc și fără somnifere, oboseala senină și grea a mușchilor, minunatele tovărășii sportive, cinstite și nesofisticate. Peste toate, în iarna aceea își amintise – sau, mai degrabă, nu mai ignorase – cum ajunsese ea să descopere munții tocmai în splendoarea lor albă și, sub presiunea acelorași sentimente, își pusese într-o biată vacanță la schi toate nădejdile oprimate ani de zile. Mai mult chiar: pentru a-și menține intacte șansele, pentru a nu-i îngrădi cumva hazardului libertatea, evitase orice asociere și ținuse până în ultimul moment secretă plecarea – exact în seara dinaintea plecării picase în vizită bărbatul de la volan…

Către primăvară, dar de astă-dată numai în prezența câte unui al treilea, frânturi sau temeiuri ale programului său automobilistic începuseră din nou să se facă auzite.