Blog

La începutul lunii februarie copilul dădea din ce în ce mai des semne că vrea să cunoască lumea și era tot mai greu de ținut în burtica mamei…

Într-o seară, durerile erau atât de puternice încât am sărit în mașină și am mers împreună cu Mihaela la spital. Iar de acolo l-am anunțat pe doctorul pe care Mihaela îl alesese pentru naștere, foarte faimos pe vremea aia. El a venit rapid de acasă, confirmându-ne că de data asta nașterea a început și internând-o imediat pe Mihaela.

Eu m-am mai agitat un pic pe culoare, pentru că mai departe nu mi se permitea să merg, până când a ieșit doctorul ca să plece acasă din nou:

–Ce mai cauți pe-aici? mi-a zis el când m-a văzut. Du-te acasă! Te anunțăm noi când naște. Dau și eu o fugă pe-acasă, trag un pui de somn și mă întorc mai târziu ca să mă ocup de ea…

–Dar, domnul doctor, am încercat eu să protestez…

–Nici un dar! Du-te și nu mai agita lumea pe-aici.

Și m-am dus…

Dimineață, înainte de a merge la servici, m-am dus întâi la spital. Și am aflat că totul e bine, dar copilul nu se născuse.

Pe la 10 am reușit să prind la telefon spitalul și să aflu că încă nu devenisem tată. Dar pentru că oricum nu aveam stare și nu eram în stare de nimic, la 11 jumate m-am înființat din nou la spital.

Abia pe la două și jumătate a ieșit o asistentă, cam încruntată, care a întrebat:

–Cine este domnul Buzdugan?

–Eu, am sărit ca pe arcuri.

–Felicitări, domnule Buzdugan, Aveți o fetiță sănătoasă de patru kilograme jumate și 51 de centimetri.

–Soția este bine? Cum a fost nașterea? Când le pot vedea?

–Mămica e bine. Un pic cam obosită. Contracțiile au început aseară și au continuat până acum. Dar e bine. Haideți cu mine.

Și m-a condus în salon la Mihaela.

Acolo, am felicitat-o, dar ea era foarte obosită. Abia mai putea să vorbească. 

Mi-a spus că doctorul a trecut zece minute, un pic după miezul nopții și a plecat. Fiind pacienta lui, nimeni nu s-a apropiat de ea. Una dintre moașe chiar îi spusese că dacă n-ar fi fost pacienta lui ar fi ajutat-o să nască mult mai repede. Dar așa nu putea face nimic în lipsa lui. Iar el a început să se ocupe de ea abia după prânz…

Încă un exemplu al faptului că la pomul lăudat nu trebuie să mergi mereu cu sacul…

După cinci minute aceeași asistentă a venit să mă dea afară ca să le las pe Mihaela și pe colegele ei de salon să se odihnească.

Și în timp ce mă conducea spre intrarea în pavilion m-a dus în fața unui geam care dădea spre salonul de nou-născuți, arătându-mi o mogâldeață, din care se vedeau doar scutecele și o urmă de obrăjior într-un pătuț, spunându-mi că aceea era fata mea.

–Aș putea să o văd mai de aproape? am întrebat eu, strecurându-i niște hârtii în buzunar.

 –Stați aici. Intru eu imediat și v-o aduc la geam. Nu aveți voie înăuntru.

–Multumesc!

Și mi-a adus-o, întorcându-o în așa fel încât să-i văd prin geam fețișoara mică și scumpă.

Dormea! Era probabil și ea obosită după cât se luptase să vină pe lume. Mi se părea o mică minune. O frumusețe de copil. Și totuși n-am știut să răspund la prima întrebare care mi s-a pus atunci când am anunțat și restul familiei despre venirea ei pe lume: „Cu cine seamănă?”

După aceea asistenta m-a condus la intrarea în pavilion și mi-a zis foarte ferm că nu am ce să mai caut pe-acolo până a doua zi dimineață. Și am plecat…

Abia după vreo două zile am putut s-o văd de aproape, fără vreun geam între noi. Atunci când i-a adus-o o asistentă Mihaelei să-i dea să mănânce și eu eram acolo. Iar după ce a mâncat și s-a săturat, m-au lăsat și pe mine s-o iau în brațe.

Îmi tremurau mâinile foarte tare și mi-era foarte frică să n-o scap. Iar ea, simțind că este în niște brațe în care nu mai fusese până atunci, a deschis ochii, chiar dacă atunci nu vedea mare lucru, lăsându-mă să văd cei mai frumoși ochi albaștri din viața mea!

Și nici măcar n-a fost nevoie să dea bună ziua, ca în cântecul lui Kenny Chesney, pentru a mă face să mă îndrăgostesc de ea la prima vedere, pentru totdeauna…

Au fost suficienți doi ochi albaștri! Cei mai frumoși din lume…