Blog

„Nu mai e nimic de văzut”, a spus el moale. Și imediat a început să-i explice pe larg, cu lux de amănunte și cu intonații tot mai insinuante câte s-au făcut în istorie și câte se fac azi în lume pornind de la acest sentiment. Vorbea frumos, dar toată pledoaria era undeva indecentă, indecentă prin ceea ce nu se auzea și încă mai indecentă atunci când nu se mai auzea de loc, din ce în ce mai des. Se sărutau. Până și cârmaciul care-i vedea prin fereastra larg deschisă chiar deasupra băncii, a început dintr-o dată să fluiere. Iar mai târziu au trecut și studenții pe acolo, am auzit chicote și onomatopee semnificative, numai cei doi au continuat să converseze obsedant, insinuant, despre binefacerile (el) și nefericirile (ea) dragostei. Iar tăcerile erau mereu mai dese și mai îndelungate, n-am vrut să-i văd, dar peste vreo două ore (când am putut coborâ, în fine) i-am găsit pe covertă ținându-se de mână cu acea complicitate după care pot fi întotdeauna recunoscuți amanții.

Tot ziua a doua

Spre seară, pornisem să mă plimb prin Sulina tocmai pentru a evita să-i mai văd. Deja amenințau să devină o obsesie. Și nici n-am coborât bine de pe șlep că m-am și pomenit în fața lor! Nu eram singură și nu eram singurul grup de studenți care a urmărit o întreagă ceremonie a întâlnirii: gătiți amândoi, emoționați amândoi, sorbindu-se din ochi unul pe celălalt; ea s-a scuzat pentru întârzierea așa-zis academică, iar el i-a sărutat mâna tandru. După care au pornit să hoinărească pe chei, la fel de emoționați și tandri, neștiind ce să facă cu mâinile și din când în când atingându-și-le.

Să-și dea întâlnire (Unde? Chiar în drumul studenților! Și când? Exact la ora promenadei!) după ce toată noaptea și toată dimineața, la micul dejun și la prânz au fost nedespărțiți, după ce condițiile excursiei, dimensiunile șlepului și funcțiile fiecăruia, îi ajutau să stea nas în nas… Ei, dar asta se cheamă perversitate!

Bineînțeles, groaza de a-i mai vedea cine știe cum și cine știe prin ce parte a orașului m-a întors pe șlep. Șlep-închisoare, nu șlep-cazarmă cum scrie pe el! Dar până la cină coverta a rămas pustie, în orice caz a rămas fără ei și a fost splendid. După aceea însă… au dansat (de fapt e doar un fel decent de a spune ce-au făcut: pur și simplu s-au îmbrățișat și s-au mângâiat cu muzică, în văzul tuturor), mai apoi au jucat cărți la masa noastră. Se întâmplă totuși ceva ce nu înțeleg: sunt momente în care complicitatea amoroasă pare să-i unească până la uitare de sine (de pildă chiar astă-seară „dansul”); și imediat vin alte momente în care aceeași complicitate, nu mai puțin evidentă, îi desparte până la dușmănie. S-a întâmplat, tot astă-seară, să asist la o dispută între ei despre curaj și despre aventură… (Notă azi: sar peste această discuție pe care v-am mai transcris-o).

Așadar ceva nu-i în regulă. Sau întâlnirile lor sunt atât de pline încât epuizarea îi face la sfârșit să se dușmănească. Sau, dimpotrivă, dușmănia de după aceea trădează o neîmplinire, o nepotrivire, un contratimp. Judecând după comportarea lor generală înclin spre prima alternativă.

Ziua a treia

Iată o confirmare a ceea ce spuneam: după „dans” și după ironiile răutăcioase de la cărți a urmat totuși o noapte plină. Pentru că azi dimineață toți excursioniștii au fost, vrând-nevrând, spectatorii dezmățului lor nocturn continuat în exuberanță fără margini, în complicitate tandră (nu mai vorbesc de cearcăne, fețe răvășite, oboseală lascivă în gesturi). Ceea ce nu i-a împiedicat să treacă din nou printr-o eclipsă, ba chiar printr-o eclipsă totală și de-o zi întreagă. Și eu, singura care i-am înțeles mobilul, din nou nu înțeleg. La plajă, Iuliana n-a vrut să se dezbrace și cât a putut a evitat să stea în preajma lui. Perfect. Cicatricele și celelalte mici imperfecțiuni rămase de la accident nu-s deloc estetice, într-adevăr. De ce le mai ascunde însă? Ce rost mai are să le ascundă tocmai bărbatului cu care își petrece nopțile? Doar nu-i un lucru pe care să-l poți ascunde la nesfârșit…

Ei, bietul, nu și-a dat seama că Iuliana are ceva de ascuns. A luat totul drept o abandonare, drept o dezertare – ingrată, nemeritată și nemotivată. N-am niciun motiv special, dar văzându-l zvârcolindu-se pe nisip de parcă-l frigea, înotând departe în larg ca un sinucigaș, preferând să se plictisească de dragul unei singurtăți ofensate, l-am compătimit. Merita măcar un motiv mai înalt pentru atâta zbucium!

Și supărarea lor, care a durat până noaptea târziu când Iuliana s-a dus totuși în cabina lui, s-a dovedit a nu fi cu nimic mai frumoasă, mai decentă adică decât altădată dorința lor nedisimulată. El a băut toată seara amalfi după amalfi (se zice că a transformat în băutură valoarea biletelor celor care n-au venit în excursie), făcând cinste cui se nimerea și pledând cui stătea să-l asculte împotriva femeilor. Din păcate, băieților nu le-a trebuit mult până să se prindă în joc. I-am auzit eu însumi râzând: „Știi vreun banc cu homosexuali?” „Numai unul?” „Fii atent să nu spui prea multe că te îmbată Șeriful!” M-a întristat că nu și-a dat seama la timp, dar se formase în jurul lui un cerc pus pe glume proaste și pe băutură pe gratis, subiectul fiind nu atât femeile cât el însuși. La masa noastră, unde se afla și Iuliana, cineva   n-a mai răbdat: „Du-te, măi, și împăcați-vă! N-ai să-l mai poți nici săruta după atâta amalfi…”

Ea însă a ridicat din umeri. A râs. Nu din toată inima, e drept, dar tare ar fi vrut să pară că râde așa, indiferentă. Râdea de fapt cu răutate, toată ziua și toată seara zâmbise așa, parcă de un dușman era vorba și nu de bărbatul de care abia azi dimineață se lipea ca o mâță alintată. Și a continuat să joace și să câștige până ce, dintr-o dată, a aruncat cărțile și a fugit răsturnându-și scaunul. Nu observasem: el pornise spre scară, clătinându-se, cu încă un pahar plin în mână și Iuliana i l-a vărsat aproape tot agățându-i-se de gât. Și-au spus ceva, apoi s-au sărutat. Toată coverta a urmărit sărutul, într-o liniște îngrozitoare. După aceea el a coborât și Iuliana s-a dus liniștită la bar, a discutat ceva cu nea Costică arătându-i ceasul, apoi s-a întors la masă. Și-a îndreptat scaunul, și-a adunat cărțile de pe masă. Fără să spună o vorbă. Dar noi uitasem să jucăm privind-o.

„Cine era?” a încercat tot ea să reia jocul, cu glasul cel mai liniștit din câte se pot închipui.

„Tu.”

Poate unii uitaseră, dar în clipa aceea toți am știut că nu la ea se întrerupsese jocul.

„Doi popi!” atrântit ea cărțile, uimindu-ne pentru că, într-adevăr, popi se jucau când țâșnise de la masă.

„Minți!” aproape a strigat vecinul ei din stânga, uitând că de obicei se zice „Trombon!”

„Ai face bine să mă crezi…” a râs Iuliana, de astă dată veselă cu adevărat.

„Nu vreau!” s-a încăpățânat vecinul ei.

„Atunci ai să iei toate cărțile.”

Și i-a arătat cei doi popi pe care într-adevăr îi pusese. Calmă. Cu cel mai binevoitor zâmbet din lume. Așa, de parcă nimic nu se întâmplase.

Dezarmat, dar încă morocănos, băiatul din stânga ei a luat tot vraful de cărți și s-a concentrat să le trieze. Conform regulii, Iuliana urma să reia jocul și n-a pregetat: „Trei șeptari.”

„Nu te cred.”

„Te privește”, a ridicat ea din umeri.

Și el a luat și cele trei cărți, fără măcar să le privească. „Doi ași”, a continuat Iuliana imperturbabilă.

„Nu te cred.” „Ai face bine să nu te încăpățânezi: mai am o singură carte și termin jocul…”

„Tot nu te cred!”

„Atunci îți meriți soarta. Ia-le!”

Le-a luat. Tot fără să se uite. Noi toți tăceam, altădată am fi râs sau am fi intervenit în astfel de ocazii, încăpățânarea tipului era într-adevăr prostească. Dar în momentul acela mai prostească era încăpățânarea zâmbitoare a Iulianei și cred că toți ne bucuram că avea să iasă din joc.

„Un nouar”, a pus ea ultima carte. Când ai o singură carte și cu ea câștigi jocul, n-are niciun rost să trombonești. Nici să nu crezi. Și totuși vecinul ei creștea în ochii tuturor încăpățânându-se.

„Nu mă crezi?” s-a mirat Iuliana, de parcă n-ar fi știut despre ce era de fapt vorba.

„Nu vreau să te cred”, i-a precizat partenerul.

„E dreptul tău”, a cedat ea neașteptat, luându-și și cartea înapoi. Nu ne-a arătat-o, cum se obișnuiește, aș putea jura că nu ne-a arătat-o tocmai pentru că într-adevăr nouar era.

Bineînțeles în turul următor a ieșit din joc. Tot prima. Dar a avut din nou amabilitatea să renunțe la dreptul de a da pedepse, s-a ridicat de la masă, a mulțumit și ne-a urat noapte bună. Nu i-a răspuns nimeni, este adevărat, dar retragerea ei izbutise deja să fie onorabilă față de alungarea pe lângă care trecuse.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.