Blog

Luni dimineață m-am întâlnit cu, deja, foștii mei colegi francezi pe Aeroportul Otopeni și am pornit spre Târgu-Jiu cu mașinile puse la dispoziție de fabrică. Ajunși la destinație am fost cazați la Hotel Parc, fostul hotel al partidului, unde ni s-a asigurat și cina în prima seară.

După cină am ieșit un pic în oraș și i-am dus să vadă două dintre monumentele create de Brâncuși: Poarta Sărutului și Masa Tăcerii. Coloana infinitului o văzuseră deja atunci când intraseră în oraș…

După întoarcerea din plimbare mi-am recuperat cărțile pe care-i rugasem să mi le aducă, iar Pierre-Laurent mi-a dat un plic de la Horia, care-mi lichidase contul bancar de la Paris și îmi trimisese cei 2.500 de franci pe care nu reușisem să-i scot eu înainte de plecare. Însă Pierre-Laurent mi-a mai făcut și o surpriză, dându-mi un album cu castelele de pe Loara!

–Știu că ai fost și ai vizitat câteva dintre ele. Nu știu însă dacă ți-ai cumpărat un album cu castelele, așa că m-am gândit să-ți fac eu cadou unul! Și îmi pare rău că nu am fost prezent să ne luăm la revedere și la birou…

I-am mulțumit foarte mult pentru album, pe care îl am și acum în casă și pentru modul în care m-a ajutat să mă integrez în perioada în care am lucrat la Mante-la-Jolie.

A doua zi de dimineață, ne-am adunat cu toții, echipa franceză, cea de la institut și specialiștii desemnați de fabrică să ne ajute, în biroul directorului tehnic al fabricii, unde s-au făcut prezentările, iar eu am asigurat traducerea discuțiilor. După ce s-a terminat partea introductivă, iar francezii ieșeau către camera care avea să fie folosită ca vestiar și birou în cele două săptămâni cât avea să dureze misiunea, pe noi, cei de la institut, directorul ne-a rugat să mai rămânem.

–Domnilor, francezii vor mânca la prânz și seara la cantina fabricii în zona de protocol, ne-a spus el. Dacă vreți să mâncați împreună cu ei, costul celor două mese zilnice este de 40 lei de persoană. Vă rog să ne comunicați dacă veniți la masă sau nu.

Diurna noastră era de 18 lei pe zi, așa că toți colegii de la institut au refuzat să meargă la cantină. Am mers și noi în camera de lucru, unde veniseră și cei din fabrică desemnați să ne ajute, iar printre ei și câțiva cu care mă împrietenisem în cursul lunilor în care mă ocupasem de punerea în funcțiune a morii tandem în 90.

Ne-am luat fiecare sarcinile în primire și ne-am apucat de treabă. La prânz, m-am fofilat și nu m-am dus la masă cu francezii. Și la fel am făcut și seara. Iar peste zi, am reușit să dau un telefon la institut și să vorbesc cu directorul general despre situația creată cu masa. I-am propus să ne permită să ne pontăm 12 ore pe zi ca să acoperim costurile cu masa și să ne prezentăm onorabil în fața francezilor. Dar a refuzat.

Seara, la un pahar de vin la restaurantul hotelului, foștii mei colegi francezi m-au băgat în ședință:

–Bogdan, ce se întâmplă? Știi că în misiune noi mergem să mâncăm cu toții împreună! Te-ai întors acasă de mai puțin de o săptămână… Te-ai și schimbat?

Pierre-Laurent fusese purtătorul lor de cuvânt.

–Îmi cer scuze, le-am răspuns eu. Astăzi am avut niște probleme, dar de mâine vin cu voi la masă!

Bineînțeles că nu le-am spus nimic de problema plății mâncării de la cantină și de diurna pe care o primeam…

A doua zi dimineață, chiar când am intrat pe poarta fabricii, am fost anunțat că directorul tehnic vrea să mă vadă și m-am dus în biroul lui.

–Bogdane, a început el fără nicio introducere, poți să mergi la masă cu francezii și vom suporta noi costurile. Am dat dispoziție la cantină în acest sens. Dar te rog să nu vorbești despre acest lucru cu ceilalți colegi de la institut. Nici măcar cu Traian, care știu că a fost și el în Franța. Cu el nu am interacționat cum am făcut-o cu tine și nu el ne-a plimbat prin Paris și ne-a arătat Luvrul. Ne-am înțeles?

–Da, domnule director! Nu scot un cuvânt. Și voi merge la masă cu colegii francezi.

Și așa am făcut, în privința mersului la masă. Însă seara, l-am luat deoparte pe Traian, mi-am cerut scuze față de el și i-am povestit de discuția cu directorul. El a înțeles și nu a zis nimic celorlalți.

Cele două săptămâni au trecut pe nesimțite, cu zilele lungi de muncă și serile de discuții și de plimbări prin oraș cu francezii. Am reușit să mergem cu ei la mănăstirea Tismana și în Cheile Sohodolului, iar pe drumul de întoarcere spre Bucuresti aveam să ne oprim, un pic, la Horezu, unde au admirat ceramica locală, mult mai autentică atunci decât acum…

Cele două săptămâni de la Târgu-Jiu mi-au lăsat totuși un gust amar, înțelegând cât de mult s-a schimbat situația mea prin întoarcerea acasă și cât de diferit este tratamentul oferit străinilor față de conaționalii noștri…

M-am despărțit de foștii mei colegi la aeroport și, cu excepția lui Pierre-Laurent, cu care m-am întâlnit anul trecut după 32 de ani, pe ceilalți nu i-am mai văzut niciodată! Deși se spune că se întâlnește munte cu munte, darmite om cu om, de data asta a rămas doar la nivel de legendă…

Am ajuns acasă vineri pe la prânz și imediat după aceea am plecat cu trenul la tară, la părinții Mihaelei.