Blog

La urma urmelor, dacă tot nu vă expediez epistolele aș putea să vă scriu mai des.

Mă bucur că sunteți un om prudent, tovarășe lector!

Mi-a povestit Iuliana (care ar pica jos aflând că eu sunt autoarea lor) evenimentele ultimelor zile. Sinceră să fiu, mă cam temeam pentru dumneavoastră. De astă dată era și o doză mai mare de imprevizibil în întreprinderile mele: cu tov. Costinescu, oricum, fusesem o săptămână în excursie, îi cunoșteam cât de cât firea, îi puteam ghici reacțiile. Și tocmai dânsul mi-a oferit surprize! Adică nu, nu chiar surprize. Sinceră să fiu, acesta e de fapt singurul reproș pe care mi-l fac în ce privește neplăcutul epilog organizatoric. Ar fi trebuit să-mi dau seama că nu se vor ascunde, că nu vor fi prudenți, nici în excursie nu s-au sfiit să-și afișeze relațiile. Dimpotrivă. Parcă țineau cu tot dinadinsul să fie văzuți cât sunt de fericiți și cât se doresc, cum se topesc la fiecare strângere de mână și cum se pierd ochi în ochi. În general acest mod de a afișa niște relații foarte intime (cât de intime știți probabil la fel de bine ca mine, dvs. fiind prieten intim cu tov. Costinescu) mi se pare cu totul lipsit de decență. M-au indignat întotdeauna perechile care se sărută în văzul tuturor (n-a fost cazul decât o dată, e drept, când probabil erau certați și Iuliana s-a prefăcut pedepsită la trombon), perechile care nu se sfiesc să intre în cabină când e lume pe culoar ș.a.m.d.

Nu, să nu vă închipuiți că sunt o moralistă încuiată. N-are rost să intru în amănunte, bineînțeles. Cred însă că oricare altă fată în locul Iulianei m-ar fi indignat mai puțin, pentru că oricare alta nu s-ar fi afișat, nu s-ar fi agățat în văzul lumii de gâtul unui cadru didactic, activist cu muncă de conducere la nivelul centrului universitar, uitând că e totuși studentă. Sunt lucruri necesare, de înțeles, mai ales într-o excursie, dar e la fel de necesar și un minim de discreție. La urma urmelor prejudecățile sunt și ele bune la ceva, măcar ne învață să nu facem paradă cu ceea ce nu se cuvine. Bănui (mai ales după ultimele evenimente) că nu gândiți altfel, vă va fi deci ușor să vă închipuiți cum ar arăta lumea dacă i-ar lipsi scrupulele.

Or, Iulianei tocmai scrupulele îi lipsesc, printre multe altele. Iar tov. Costinescu, în excursie, nu numai că n-a izbutit să-și impună maturitatea, dar părea încântat să se molipsească sau măcar să imite tot ceea ce reprezenta felul ei ușuratic de a fi. Pentru mine n-a fost deloc plăcut, vă rog să mă credeți, să văd un bărbat serios cântând ca un puști cu gura până la urechi, chiuind la vederea mării sau glumind de la egal la egal cu studenții care s-ar fi cuvenit să-l respecte ca un șef de lucrări ce este.

Mă cam mănâncă limba, observ. Ei și? Pot foarte bine să nu pun în niciun plic epistola asta!

Dar dacă tot m-am pornit, să vă dau un singur exemplu: într-una din seri (mi s-a întâmplat în câteva seri să joc trombon la aceeași masă cu ei) discutau despre curajul de a trăi o viață aventuroasă. Știți cum se discută de obicei în excursii, despre orice și despre nimic. Discuția părea să fi început cu mult înainte, în timpul jocului era pe sfârșite, cam trăgea să moară. „Văd că vrei cu orice preț să-mi dovedești chiar în seara asta că ești un tip curajos”, zicea Iuliana și zâmbetul care-i comenta vorbele arăta oricui că nu se referea numai sau nu în primul rând la noțiunea generală de curaj, ci mai degrabă la un anumit gen de curaj. Era în a doua seară a excursiei, îmi amintesc precis, chiar m-a mirat reproșul ei atât de puțin voalat pentru că încă din prima seară o văzusem coborând spre cabina lui. Dar și având dreptate, mi-am zis, un bărbat serios n-ar trebui să-i ierte îndrăzneala sau măcar lipsa de pudoare. Dar tov. Costinescu nu numai că i-a trecut-o cu vederea, ci chiar s-a scuzat: „Ți-am mai spus mi se pare că nu-mi surâd aventurile…”

Cum să vă spun, pe mine ca femeie și mă enerva tupeul Iulianei, obrăznicia ei agresivă! Tov. Costinescu însă pur și simplu se intimida în fața zâmbetului ei subțire și a ușurinței cu care ea învârtea cuvintele, era de ajuns ca Iuliana să arunce un teribilism și nimic nu mai rămânea din forța, din prestanța, din maturitatea care mai adineauri, cât lipsise ea, ni-l arătau masiv și invulnerabil ca un munte. Era de ajuns să apară Iuliana lângă dânsul și toate calitățile proprii păreau să devină, în proprii ochi, defecte. Cred că se întâmpla așa pentru că, îndrăgostit, făcuse greșeala să ia din primul moment toate defectele Iulianei drept calități.

De fapt de ce vă povestesc eu toate acestea?

Chiar dacă n-am să-l adaug aici, când veți primi această a doua scrisoare fiți convins că am aflat răspunsul. Altfel o rup.

Dixi et salvavi animam meam.

Buc., 17 mai a.c.

Vai, tovarășe lector, eu mă bucuram pentru prudența dumneavoastră, iar dvs. erați de fapt fricos! Da, da, fricos! N-am să vă cer scuze, la urma urmelor de vreme ce nu semnez îmi pot permite să nu exagerez cu reverențele și cu formulele de complezență.

Ați fugit! V-ați ascuns!

Și mi-ați ratat cea mai grozavă idee!

Închipuiți-vă, urma să…

Dar nu, n-am să v-o spun. E pedeapsa mea. Vă asigur însă că ideea era grozavă și sunt de fel o fată modestă.

Ei, nu-i nimic. Mâine, nu mai târziu, veți avea ocazia să constatați că de idei nu duc lipsă. Ce păcat că împrejurările mă împiedică să fiu și spectator la spectacolele pe care le regizez.

Așadar, pe mâine.

20 mai a.c.

Stau și mă întreb: să mă bucur că n-ați vrut de la Iuliana ceea ce mi-am închipuit eu? Ceea ce aș putea jura, ea însăși aștepta să vreți? Sau să vă reproșez că tocmai Iulianei v-ați găsit să-i cereți amănunte despre povestea în care a deținut rolul principal? La urma urmelor oricare din ceilalți 100 de excursioniști vă putea relata lucuri mult mai demne de crezare și mai aproape de adevăr decât variantele inevitabil subiective ale celor doi protagoniști. Noi vă puteam povesti cum arătau cei doi priviți din afară, cum erau în realitate, adică așa cum ar fi putut să-i vadă toată lumea. Iar dacă pe șlepul acela nenorocit fiecare putea să spună că ceilalți 99 sunt „lumea”, lumea a văzut, totuși, mai puțin, incomparabil mai puțin decât am văzut eu.

Nu, nu vă grăbiți. Ați greși profund și m-ați jigni închipuindu-vă că i-am spionat, că m-am străduit să fiu veșnic în preajma lor pe plajă, pe covertă, la fereastra cabinei etc. Nimic din toate astea n-am făcut, vă jur. Dar față de toți ceilalți aveam pe șlep o situație specială, eu o știam pe Iuliana și în plus…

Mi-e mai greu să vă explic, prefer să vă povestesc:

În excursie ne-am întâlnit la fel de întâmplător ca și pe șosea și bineînțeles că tot nu ne-am bucurat. Iar avantajul acesta de a mai fi avut o întâlnire cu ea (dacă întâlnirea aceea poate fi numită „avantaj”) s-a făcut simțit încă din prima seară, ba chiar din clipa sosirii ei pe șlep. Am toate motivele să cred că, din câți se aflau pe covertă în acel moment, eu singură am remarcat cum Iuliana îl cântărea expertă pe tov. Costinescu în vreme ce dânsul (vizibil jenat de examenul la care era supus) își alerga privirea de la un chip la altul. Culmea a fost că tocmai când a ajuns cu privirea la mine s-a întâmplat să-și biruie degringolada privirii și în clipa aceea, recunosc, nu mi-a venit o idee mai bună decât să casc. Doamne, ce spaimă am tras! Nici când mi s-a întâmplat să pic într-adevăr de somn nu cred să fi căscat cu asemenea disperare!

În seara aceea asta a fost tot. Dar la Tulcea, în dimineața următoare, lucrurile au evoluat cu o viteză de neînchipuit. Când a coborât pe chei unde-l așteptam, tov. Costinescu avea deja alt aer (mai crispat, deși râdea mereu și adesea fără rost), cu totul altă stare decât reveria care-l ținuse pe covertă aproape întreaga noapte. Și încă de la plecare s-a străduit să fie în preajma Iulianei, mereu afla câte ceva s-o întrebe, mereu avea ceva să-i spună și arunca priviri ucigătoare oricui se nimerea să-i fure conversația Iulianei. Eu una n-aș îndrăzni să presupun că tocmai ea, tocmai Iuliana, nu bănuia ce se petrece în jurul ei. Până atunci n-o mai văzusem cucerind, dar nu m-a uimit prin cine știe ce originalitate: nu-l băga în seamă mai mult decât pe oricare dintre studenții din jur, împărțea zâmbete cu dezinvoltură în dreapta și-n stânga (mult mai puține spre stânga unde mergea dânsul), se străduia să strălucească prin cunoștințe, replică, frumusețe și reușea de minune pentru că, orice s-ar zice, are cu ce lua ochii.

Prin forța lucrurilor m-am aflat în preajma lor toată ziua, care a continuat așa cum începuse. Seara, pe covertă, jucam trombon la aceeași masă cu câțiva studenți de la Geografie, colegi de-ai ei. Dansau pe rând cu ea, ea îi rugase. Vai, de-ar fi știut tov. Costinescu ce glume se făceau la masa aceea pe seama aerului plouat cu care aproba fiecare nouă invitație la dans adresată Iulianei! Devenise pur și simplu un joc, iar jocurile degenerează întotdeauna într-un soi de beție generală când par să meargă din plin. Se joacă cu frenezie doar de dragul jocului și nimeni nu mai e în stare să spună „Stop!” Cărțile începuseră să zacă pe masă, până ce unul din băieți, întorcându-se de la dans, ne-a făcut atenți s-o chemăm cu vreun pretext îndată ce va porni să coboare spre cabină cu tov. Costinescu. Bineînțeles era tot rugămintea ei, voia „să-l înebunească”, nici năcar nu se sfiise să-i explice o asemenea intenție colegului care aducea rugămintea. S-au împărțit repede cărțile, să putem pretexta (asta urma să fie culmea hazului nostru) că unul dintre băieți e pedepsit s-o sărute tocmai când pleca spre cabina lui. Știam, toți știam, doar toți fusesem împreună ziua întreagă, că tov. Costinescu încă n-o sărutase.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.