Blog

Și am ajuns acasă, de data asta definitiv!

Am petrecut o seară liniștită împreună cu Mihaela, după ce, bineînțeles, am vorbit la telefon cu tot familionul…

Joi dimineață am mers împreună cu Mihaela la institut, am discutat un pic cu colegii, apoi am intrat la directori, la Drăgușin,  șeful de secție, care a chemat-o la el și pe șefa noastră de colectiv, nimeni alta decât mama lui Virgil. Mi s-a stabilit locul noului birou, unde aveam să stau doar cu un alt coleg, apoi am discutat despre salariu și aici au început problemele… Am constatat că sunt dat înapoi cu o treaptă de salarizare. Înainte de a pleca eu fusesem încadrat pe o treaptă intermediară de salarizare, nici senior, dar nici junior. Adică aveam un salariu ceva mai mare decât Mihaela și cei 7 sau 8 colegi de-o vârstă cu noi și cu o experiență profesională similară. Și asta pentru că eu venisem la institut pe o nișă pe care nimeni nu o stăpânea, preluasem inclusiv managementul de proiect pe acea nișă și adusesem destui bani, chiar și după 1990 și până la plecarea în Franța. Dar această poziție intermediară dispăruse între timp și nu au vrut să mă treacă în rândul seniorilor, așa că am ajuns din nou junior!

Și datorită contractului pe care fusesem silit să-l semnez înainte de plecarea la Paris nici nu puteam să mă supăr pe sat și să-mi iau jucăriile să plec. Era ca-n bancul ăla vechi: pauza s-a terminat, capul la fund!

Dar eram sigur că aveam să găsesc eu o soluție! Însă deocamdată trebuia să mă concentrez pe delegația din săptămânile următoare, cu, deja, foștii mei colegi francezi în fabrica de ciment de la Târgu-Jiu.

Am dat o fugă până la cercetare și am vorbit un pic cu Traian. La ei totul era pregătit, iar echipa urma să fie luni dimineața în fabrică. M-am întors la noi, la proiectare, mi-am făcut și eu delegația, apoi mi-am luat liber a doua zi, care oricum era vineri, un pic scârbit de situația creată cu salariul…

Am profitat de cele trei zile libere ca să dau câteva ture de oraș și să văd toate rudele pe care nu le mai văzusem de un an. La mamaia Lola l-am găsit și pe tata și am stat un pic de vorbă și cu el. Nu avea să mai stea prea mult acolo. La începutul anului următor avea să se mute într-un apartament dintr-un bloc nou, pe care tocmai îl terminase Erbașu, chiar lângă viitorul hotel al lui Mitică Dragomir. Și avea să rămână acolo cu chirie, cu Sonia, noua lui prietenă, până după ce avea să se pensioneze prin 2001.

Toată lumea a fost bucuroasă că mă vede și a trebuit să răspund unei mulțimi de întrebări și să repet de foarte multe ori poveștile pe care unii dintre voi deja le-ati citit.

Cu greu am reușit să-mi desfac bagajul, am așezat cărțile în bibliotecă și, într-un final, am pus în funcțiune și faimosul televizor, adus cu avionul pe post de pasager de la Paris.. Și, în mod aproape surprinzător, mai și funcționa încă și și am reușit să vedem primele emisiuni de televiziune color la noi acasă, în România.

Duminică a fost ziua pregătirilor pentru delegația de două săptămâni de la Târgu-Jiu. Iar despre peripețiile din delegație vă voi povesti data viitoare…