Blog

În ultimul weekend la Paris am început să-mi pregătesc bagajul, iar sâmbătă am făcut mai un drum la poștă pentru a expedia pachete cu cărți acasă. Era o coadă destul de mare pentru că era deschis un singur ghișeu, dar francezii stăteau cuminți la coadă. Prin spate se mai vedeau vreo patru doamne, care se învârteau aparent fără rost și fără vreo intenție de a servic clienții de la coadă. După vreo zece minute de așteptare în care avansam foarte încet, m-am enervat, mi-am cerut scuze de la cei din fața mea și am avansat până la ghișeu:

–Bună ziua! i-am spus funcționarei de la poștă în cea mai bună franțuzească de care eram capabil. Nu vă supărați, le puteți ruga pe colegele dumneavoastră, care-și fac de lucru prin spate să vină și să mai deschidă niște ghișee ca să servească clienții? Este o coadă destul de mare și sunt sigur că toată lumea are ceva mai bun de făcut decât să aștepte aici cu orele…

–Ce vreți să spuneți? mi-a răspuns doamna indignată. Colegele mele au alte lucruri, la fel de Importante de facut!

–Sunt convins, i-am dat replica ironic. Dar servirea promptă a clienților ar trebui să fie prioritară! Celelalte treburi pot fi făcute și după ce se termină coada. Eu vin dintr-o țară în care am suportat timp de 30 de ani regimul comunist și sunt sătul de cozi. Voi aveți doar de câțiva ani un guvern și un presedinte socialist, dar vă îndreptați cu pași mari în direcția gresită, am continuat întorcându- mă la locul meu din coadă sub privirile indignate și, uneori curioase, atât ale funcționarei cât și ale colegilor de suferință.

Vorbisem suficient de tare ca să audă toată lumea, de la coadă, dar și din spatele ghișeului. Și se pare că intervenția mea a avut efect pentru că imediat s-au mai deschis încă două ghișee și am terminat rapid cu poșta.

Restul weekendului mi l-am petrecut plimbându-mă prin Paris pentru a-mi lua rămas bun de la locurile preferate. Nu putea să lipsească din această plimbare parcul Georges Brassens, deși de data asta n-am mai cumpărat cărți, cartierul Beaubourg, Place des Vosges, cheiurile Senei de la Ile de la Cité până la piața Saint-Michel și cartierul latin cu aglomerația sa permanentă…

Luni am ajuns devreme la birou și m-am pregătit pentru prezentare. Transparentele, care urmau a fi puse pe retroproiector, erau deja pregătite de câteva zile. Și aveam și câte un exemplar din lucrarea de stagiu, printat, pentru fiecare dintre colegi. La ora zece s-au adunat cu toții, cu excepția lui Pierre-Laurent, care era plecat în misiune și pe care aveam să-l revăd abia la Târgu-Jiu. Prezentarea a fost un succes și ne-am întins cu întrebările până aproape de masa de prânz.

Înainte de plecarea la masă am desfăcut sticlele cu vin românesc și i-am invitat pe colegi să guste. Le-a plăcut vinul pe care îl pregătisem, iar ceea ce nu s-a consumat atunci a fost băut în cursul săptămânii la masă. Cele mai apreciate vinuri au fost feteasca neagră, tămâioasa românească și busuioaca de Bohotin.

Munca mea acolo se cam încheiase, predasem și susținusem proiectul de stagiu și terminasem tot ce mai aveam de lucru pe alte proiecte. Urma să vin și a doua zi, dar mai mult pentru a-mi lua la revedere de la cei cu care lucrasem timp de 12 luni și care mă ajutaseră să mă adaptez la această lume nouă, la o civilizație, pot spune acum, complet diferită de ceea ce trăisem eu până atunci în România.

Domnul Cantacuzene nu venise la birou marți, așa că nu mi-am putut lua la revedere de la el. Mi-am luat la revedere însă de la domnul Marie, șeful de protocol cu care colaborasem în câteva rânduri și mă înțelesesem foarte bine cu el. Dar și de la colegii lui Viorel – Bruno, Sylvie și ceilalți, care fuseseră de atâtea ori la noi, în apartamentul de la Paris.

Despărțirea cea mai dificilă a fost cea cu colegii mei de departament. Lucrasem împreună atâta timp și se creaseră niște legături între noi. Mi-am adus cu această ocazie aminte de vorbele lui Jacques Prévert: „Partir, c’est murir un peu…” (Să pleci, înseamnă să mori un pic.) Și așa e, pentru că, așa cum făcea Voldemort, antieroul din seria Harry Potter, în fiecare loc în care lucrezi și trăiesti lași câte o bucătică din propriul suflet, un horcrux…

Pe unii dintre colegi aveam să-i văd după numai câteva zile, în cadrul misiunii de la Târgu-Jiu. Cu alții aveam să mă conectez douăzeci și de ani mai târziu pe rețelele sociale. Iar fizic, mă voi mai intersecta de câteva ori cu Horia, mă voi întâlni o dată cu Alfred la Paris spre sfârșitul anilor 90 și cam atât…

Până anul trecut, în primăvară, când m-am întâlnit cu Pierre-Laurent și am băut câteva beri și am depănat „histoires des vieux combatants” (povești de veterani de război, în traducere exactă, ori povești vânătorești cum am zice noi pe românește) chiar la un bistro din gara Saint-Lazare, gara mea de navetă din Paris. Cu această ocazie am aflat și că Alfred, colegul meu de birou, nu mai era printre noi. Avusese o afecțiune pulmonară care-l sâcâia de câțiva ani și o infecție cu COVID în 2020 îi fusese fatală… Am mai ținut legătura de atunci cu Pierre-Laurent, iar la începutul acestui an am aflat că a devenit bunic!