Blog

–Crezi tu!

Și înainte de a putea schița vreun gest a fost în mijlocul camerei. Își aranja îmbrăcămintea râzând.

–Vino înapoi…

–Nu mai am niciun motiv.

–Vino așa, fără motiv.

–Am mai venit o dată și m-ai întrebat ce caut.

–Vino, promit să nu te mai întreb nimic.

–Dacă nu mai ai nimic de întrebat, atunci la ce să mai vin?

–Vino și-ai să vezi…

–Ar fi mai bine să nu mă ademenești așa, sunt foarte curioasă din fire.

–Vino când îți spun!

–Și dacă am să vin când nu-mi spui?

–Vino când vrei, numai vino odată!

–Nu, n-am să vin. E timpul să plec.

Exact în clipa aceea, de parcă l-ar fi comandat, dinspre șosea s-a auzit motorul în plină viteză al primului autobuz. Bineînțeles, a și înălțat arătătorul:

–Știi ce-i asta?

–Știam. Dar am uitat tocmai acum.

–Să-ți ajut eu?

–Nu, mulțumesc. Prefer să nu-mi amintesc.

–Cel mai cuminte ar fi să faci totuși un mic, un micuț, un mititel efort de memorie.

–Cel mai cuminte ar fi să nu-mi mai propui soluții cuminți. Mi-e prea de ajuns o noapte întreagă de cumințenie!

–Țin să-ți atrag atenția că după absolut toate rețetele, cumințenia se practică exact invers.

Zâmbea victorioasă din mijlocul camerei în timp ce eu nu izbuteam să aflu o replică pe măsură. Mi-ar fi trebuit o insinuare la fel de îndrăzneață și tot atât de puțin vulgară, iar mie nu-mi venea în minte decât o singură exclamație (banală: „Nu există rețete!”) urmată de o agresiune prin surprindere care s-o readucă lângă mine pe canapea.

–Hai vino înapoi…

–N-am niciun motiv, ți-am mai spus.

–Vino așa, fără niciun motiv.

–Spune-mi, vrei să repetăm chiar toată scena?

–Cu excepția finalului: sper să ajungem la unul mai fericit.

–Nu văd cum. Pentru că nu există decât unul, cel mai fericit și cel mai cuminte.

A subliniat ultimul cuvânt, cu ostentație mi l-a subliniat, deși era de la sine înțeles că n-am să mă mai leg de el. Sau poate tocmai de aceea l-a subliniat. Ostentativ.

Uite, s-ar putea să nu fie invenția ei, o anume stare de spirit mă convingea chiar că Iuliana doar adoptase de undeva acest sistem infernal de interzis un gest sau altul, inedit fiind numai pentru mine: nu numai că nu-ți spunea „să nu faci una ca asta”, dar te și îmbia, te provoca, ba chiar risca ironii îndrăznețe pe seama faptului că încă n-ai cutezat… Aplicat unui amor propriu normal și cu atât mai mult unui exagerat simț al ridicolului, acest „mai fă, dacă-ți dă mâna!” n-avea cum să dea greș. În ce mă privește, avansurile, insinuările, înțepăturile au nimerit cu atâta precizie încât mă întreb dacă nu cumva spaima mea de ridicol a inventat totul, întregul sistem, Iuliana fiind pur și simplu îndrăzneață și ironică. Să-mi fi spus „Sărută-mă!”, sincer să-mi fi spus și chiar într-una din acele clipe în care am fost gata să o fac din proprie inițiativă – iată o interzicere mai drastică decât toate prejudecățile și scrupulele. Până aici ajunsesem, noroc că nu mi-a spus s-o sărut!

–Bine! Care va să zică…

Am dat să mă ridic. Ridicându-mă, aș fi continuat: „… există un final mai fericit!” După care aș fi adus pardesiele și totul s-ar fi sfârșit în cea mai deplină cumințenie, așa cum ea însăși propusese.

–Nu-nu, stai liniștit! Prefer să vin de bună voie!

Și a venit. Urgent. S-a așezat pe canapea docilă, și-a căutat chiar vechea poziție, toate acestea întâmplându-se cu o viteză uluitoare, mai înainte să pot reacționa în vreun fel și (repet) exact în momentul în care aș fi lăsat-o să plece.

–Acum ești mulțumit?

Numai un magnetofon care să fi înregistrat fără știrea noastră, numai el m-ar putea dumiri. Memoria nu mi-a păstrat nimic deosebit, doar cuvintele: „Bine! Care va să zică nu…” Le-am reptat după aceea de unul singur. Străduindu-mă ca un actor să învălmășesc din nou orgoliu-blazare-enervare-dezamăgire și ce va mai fi fost atunci, dar n-am izbutit să aflu o intonație cât de cât agresivă, n-am nimerit nici vreo alta în stare să stârnească asemenea spaimă. Și totuși nu, ar fi prea de tot, refuz să cred că am fost victima unei înscenări iscusite!

–Acum ești mulțumit?

Nu mi-a picat niciodată nimic din cer. Dar absolut nimic, niciodată! Nici bani, nici funcții, nici femei, trăiesc singuratic, iar zi onomastică n-am, deci nici cadouri nu știu când să-mi aducă prietenii. Cum se zice, pe pielea mea am învățat și prețul și măsura fiecărei bucurii, de la cele de duminică la cele din mijlocul cenușiu al săptămânii. Numai așa îmi explic: era cea dintâi bucurie pentru care nu întreprinsesem nimic și, nimerindu-mă prima oară, norocul m-a aflat complet dezarmat.

–Acum ești mulțumit?

–Nu, nu mă mulțumesc cu atât de puțin.

Bine, e limpede: găsind pe stradă o servietă doldora de sute n-aș avea nevoie de o experiență anterioară. Mi-ar fi de ajuns cinstea. Dar cum să dai înapoi o femeie care îți pică în brațe? Cum să-i fi explicat că e la mijloc o confuzie, că eu, de fapt, nici de asta nu îndrăznisem, când tocmai datorită confuziei vedeam ce simplu ar fi fost să îndrăznesc? Doar toată noaptea zâmbise și glumise pe seama lipsei noastre de îndrăzneală!

Nu, bineînțeles că nu mă mai puteam opri la atât de puțin!

–Uite, n-aș vrea să-mi reproșezi că te-am împins eu spre penibil. Te previn să fii mulțumit cu…

–Nici nu mă gândesc!

–Gândește-te, totuși.

–Nu!

Când am spus „Nu!” se și afla imobilizată, cu capul pe genunchii mei. Nu încercase să scape și nu se speriase, tocmai liniștea în care mă aștepta m-a făcut să ezit foarte aproape de buzele ei.

–Ești primul intelectual pe care-l aud refuzând să gândească.

Vorbind, buzele i se atingeau de ale mele, atât eram de aproape!

–Arată-mi mie un intelectual care mai stă să se gândească într-o clipă ca asta!

–Uite-l.

Nu încetasem niciun moment s-o privesc, ușa nu se auzise și în stafii nu cred. Numai așa am descoperit pe cine voia să-mi arate.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.