Blog

Eram anul trecut la muncă patriotică undeva pe malul Dunării și ne puseseră la prășit porumb. Prășeam în baltă, unde țăranii refuzau să lucreze, dădeai cu sapa în pământ și săreau scântei. Nu-ți mai spun că intrai într-un rând și dacă nu te chemau la masă n-ai mai fi ieșit din el până seara. Evident, după o săptămână și în vise tot porumb prășeam, aveam coșmaruri, dădeam cu sapa în el și tăiam rânduri întregi până ne trezeam! Cam în vremea asta, au avut nevoie de câțiva studenți care să secere niște grâu, ceva special, un mic lot experimental sau cam așa ceva… Nu secerasem în viața mea, dar m-am oferit prima. S-au mai oferit câțiva ca și mine, au veni însă și colegi de la țară, copii de țărani, care se născuseră cu secera în mână, cum se zice. Nu-ți mai spun, a doua zi abia ne târam noi ăștia care ne duseserăm la seceră de spaima porumbului, căzusem din lac în puț, cu sapa măcar nu trebuia să stai chircit. Făceam mai multe pauze decât lucram și într-o pauză dintr-asta… Aici voiam să ajung, celelalte ți le-am povestit ca să înțelegi cât mai exact poanta. Deci într-o pauză ședeam pe marginea unui șanț. Era printre noi un coleg din Craiova, băiatul unui mare șef de acolo: mare derbedeu, îl trăgeam noi de păr dintr-un an în altul, altfel n-ar fi terminat facultatea nici la Sfântul Așteaptă. Eu îl credeam prost, nu numai lepră, mare mi-a fost surpriza auzindu-l spunând colegilor de la țară: „Mă, acum înțeleg de ce vă țineți voi cu dinții de carte! Vă e frică să nu vă întoarceți înapoi, la seceră!” Nu glumea deloc, i se citea pe toată fața uimirea marii lui descoperiri. „Păi dacă mi-ar spune bătrânul «Mă, nu ești bun de carte, hai la seceră!»… Dacă l-aș ști în stare să mă bage la seceră, află, domnule, că aș zbârnâi, al dracului să fiu dacă m-aș mișca din bibliotecă și n-aș avea treabă decât cu decarii!”

E iarăși cam anecdotă, sigur că da, e și cam didactică pe deasupra, dar dacă eu aș avea spectrul că pot să pic de unde mă aflu, crezi că aș mai avea curajul să mă port așa cum mă port? Crezi că n-aș toci, la prima zgâlțâitură mai serioasă, toate lecțiile de conformism la care am refuzat să iau notițe?

–Și tocmai tu te plângi, tocmai tu reproșezi…

–Of, doamne! Ți-am dovedit până acum prin ceva că aș fi un monstru de egoism că n-aș fi în stare să mă ridic deasupra intereselor mele? Sigur că tocmai eu vă reproșez, numai cei ca mine își pot permite s-o facă, ceilalți au destule motive să-și țină gura!… Dar dacă e să discutăm cinstit până la capăt, află că nu numai din porniri altruiste spun ce spun. În ziua de azi privilegiile nu se mai poartă decât, hai să zicem, în inimă. Și dacă nu sunt fata niciunei funcții importante mă costă destul, mai mult decât îți închipui în orice caz, independența. Chiar așa jalnică și cheltuită pe mărunțișuri, cum e. Dacă n-ar fi decât privirea chiorâșe care însoțește fiecare tentativă de aventură, de la cea vestimentară la cea sentimentală, și tot ar fi prea de ajuns. Parcă a pomenit ceva Mișa de întâmplarea de la Petroșani. E numai un exemplu și țin să-ți atrag atenția că nu dintre cele mai elocvente. Nici n-are rost să-ți dau altele, dar ia imaginează-ți cum ar vui mâine Universitatea aflând că am venit nechemată și am rămas o noapte întreagă la tine. Iar dacă s-ar mai afla și ce-am făcut, mă refer la discuțiile noastre se înțelege…

N-aș putea preciza de ce a tăcut: să mă lase să-mi imaginez catastrofa sau pentru a tulbura din nou apele. E cazul să mărturisesc cinstit și nu spre lauda mea că prima posibilitate abia adineauri am descoperit-o. Am însă circumstanțe atenuante: atunci am rezistat, adică mi-am mușcat buzele.

–Se spune în literatură despre cutare că s-a încovoiat sub povara gândurilor sau a nevoilor. Află de la mine că-ți poți deforma definitiv coloana și simțind în spate, de dimineața până noaptea târziu, niște priviri piezișe. Și asta nu-i o figură de stil! Îți trebuie o coloană cu vertebre de oțel ca să rămâi dreaptă, nu se poate scăpa nici cu „Lua-le-ar dracu!” nici cu „Ei și?!” Să nu-ți mai spun de ziua când toate șoaptele care-ți șuierau în ceafă se transformă în „Să luăm atitudine, măi tovarăși!”, „Să ne spună tovarășa de câte ori a intrat în clădirea casei de cultură, a studenților, pe care grija părintească a partidului ne-a dăruit-o. Și cum își explică tovarășa că eu personal n-am văzut-o niciodată la reuniunile noastre studențești.” „Îmi explic prin aceea că ai fost chior”, i-aș fi putut răspunde la ultima întrebare, întrucât fusesem la câteva reuniuni. Deși, cinstit vorbind, nu de dragul petrecerii în colectiv a timpului liber mă dusesem acolo. Dacă ții să știi, câte un băiat fără bani mă convinsese să vin! Dar explică-le, fără să-i jignești, că dintr-o sută de colegi nu te simți bine decât cu vreo zece-cincisprezece! Explică-le, ca să te înțeleagă, că după ce mi se citesc douăzeci de foi dactilografiate, indiferent despre ce, îmi vine să plâng, să-mi plâng de milă și nicidecum să mai dansez! Explică-le, fără să ți se facă o vină din asta, că folosești alte sisteme decât concursurile „Cine știe, câștigă” pentru a-ți face cultura generală! Sigur că nu-i cine știe ce dificultate să explici coerent toate astea, dificultatea cea mare e să nu lezezi vreun responsabil. Ceea ce e aproape imposibil: sunt atâția și fiecare hotărăște, organizează și „răspunde”, formula însăși îmi zgârie urechea, în numele nostru. Dar de ce trebuie să răspundă cineva de viața noastră culturală, adică tocmai de ceea ce dă până la urmă marca fiecărui intelectual? Ce, tata a avut în studenție un responsabil cu biblioteca, un altul cu studiul violoncelului, câte un responsabil pentru tot ce știe azi în afara medicinei? Și slavă domnului că știe destule, mult mai multe decât mine fără să fi avut timpul meu liber, făcea gărzi de noapte ca să aibă ce mânca! Mă rog, azi avem responsabili care încasează jumătate de normă pentru organizarea fiecărei clipe din timpul nostru liber, dar în orchestra simfonică a medicilor n-ai să vezi decât chelii și păr alb…

Se înfierbântase, îi scăpărau și ochii și vorbele. Vorbea totuși cu o viteză și cu o precizie care dădeau de bănuit, învățase de undeva tot ce debita sau măcar mai participase la discuții pe această temă. În orice caz nu era numai mintea ei în spatele gurii, ar fi interesant de aflat cine se mai ascundea. Dar asta-i altă poveste!

Iuliana s-a oprit să-și tragă sufletul și pauza a avut efectul unei cenzuri.

–M-am cam aprins, a zâmbit. Sper să nu fi fost chiar ridicolă în fața ta. Știi, chestiile astea ar putea fi amuzante dacă nu ne-ar privi pe noi, și încă „direct și personal”. Ai văzut că unii stau la ușă, numără și sunt gata să politizeze prăpăstios până și faptul că intri rar în casa de cultură.

A fost peste puterile mele să rămân serios:

–Ai un talent ieșit din comun de a te agăța de extreme!

La care Iuliana abia a zâmbit.

–Zău, aș râde și eu cu aceeași poftă dacă n-ar fi invers, exact invers. Talentul, ieșit din comun într-adevăr, e al extremelor: ele se agață de mine! Dar dacă vrei, luăm cazul cel mai bun. Tot noi, 40.000 de studenți, suntem de vină că în casa de cultură nu prea avem de ce intra; pentru că responsabililor, zeci sau sute, le e mai la îndemână să-și exprime nemulțumirea față de preocupările noastre decât față de inerția lor, le e mai comod să ne critice decât să ne afle. Concluzia: creștem rău!

–Aha, va să zică…

–Sigur că da! Iar de mâine habar n-ai ce doctor am să fiu și în materialism dialectic.

–Așa?

–Păi cum. Cum altfel aș fi putut ajunge enciclopedie, fie și de cafenea, la numai 20 de ani? Arăt eu a șoarece de bibliotecă?

M-a distrat de minune să mimez că abia atunci îi descopăr înfățișarea. Așadar începeam să mă joc și eu alături de ea, ca Mișa.

–Într-adevăr, nu prea arăți. Mai degrabă arăți a pisică de bibliotecă.

–Asta ce mai înseamnă?

–Înseamnă mai multe. În primul rând, spaima șoarecilor de bibliotecă. În al doilea rând. Că ai putea fi o plăcere în plus în orice…

–M-am lămurit, mulțumesc.

–Așteaptă, mai e și al treilea…

–N-ai vrea să rămânem deocamdată la primul?

–Facă-se voia ta. Deși nu înțeleg…

–Deocamdată la el ne și aflăm, e simplu. Ți-am stricat bunătate de zi de studiu, nu mi-a ajuns și ți-am stricat și noaptea…

–Verbul s-ar cuveni să-l aleg eu, nu crezi? Poate nu chiar „a strica”…

A avut dreptate să-și bată joc de galanteria mea neașteptată, chiar dacă tocmai felul ei echivoc de a cocheta mă ademenise până acolo. Și un moment mai nepotrivit nici că puteam să-mi găsesc, în următorul eram convins. Tardiv, tardiv, apucasem să fiu!

25 mai

La noapte se va împlini o săptămână…

O săptămână pentru o singură noapte! E într-adevăr cam mult, și cam costisitor pe deasupra: iată și o a doua zi de studiu pe care izbutesc s-o apăr de orice obligații, nu însă și de Iuliana.

A fost, până la acest ceas al înserării, un fel de aniversare. Stranie aniversare: dimineață m-a vizitat Lia și totul s-a petrecut conform programului de săptămâna trecută; iar adineauri i-am condus pe Mișa cu Maria, veniți din nou în numele primăverii și refuzați. Era absurdă, recunosc, dar cât au stat ei m-a chinuit teama că ușa s-ar putea deschide în orice moment… Ce-ar fi fost, dumnezeule!

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.