Blog

Fără ironie, cu aceleași intonații triste, meditative. Ce spuneam: pe orice scenă ar fi fost mare!

–Dar nu e vorba doar de ceea ce bănui tu. Și nu în primul rând de asta. Uite, toată povestea asta cu Mișa a părut multora, poate și lui i-a părut o aventură. O aventură de vacanță, să zicem. Prin definiție însă „aventura” înseamnă o acțiune îndrăzneață, ieșită din comun, riscantă, mă rog… O acțiune, în orice caz! Și acum te rog să-ți amintești totul: excursia, care de bine de rău era o acțiune, ba chiar o acțiune întrucâtva ieșită din obișnuit, n-a fost întreprinderea noastră. Iar dansul, momentele tandre, plimbările sunt acțiuni cotidiene, dacă nu chiar banale când e vorba de o pereche. În afara obișnuitului, mai inedite și întrucâtva riscante au fost între noi doar discuțiile, controversele, polemicile… Și atunci ce aventură a mai fost? O aventură conversată? Dialogată? O aventură în cuvinte?

–Dacă întrebările sunt pentru mine, nu aștepta un răspuns. Pur și simplu nu știu ce să-ți răspund. Pentru că nu înțeleg: ce-ai mai fi vrut? Spui că nu te referi la ceea ce e firesc să se întâmple între un bărbat și o femeie.

–Nu, nu despre asta e vorba…

A mai stat un timp pe gânduri, și-a zâmbit ei însăși, blazată, cu destulă dificultate și-a revenit.

–Ai observat ce viață egală, ce viață fără evenimente trăim?

–Nu.

–Ai spus „nu”?

Auzise perfect, dar nu-i venea să creadă. Dacă scena s-ar relua azi m-aș răzbuna cu sânge rece explicându-i până în amănunte resorturile și manifestările dinamismului, ale efervescenței creatoare într-o perioadă de adânci prefaceri revoluționare. Din păcate scena nu se va mai relua vreodată, s-a consumat pentru totdeauna, iar eu m-am limitat doar să-i sugerez problema și foarte curând s-a văzut că nu merita această eleganță.

–Te asigur că și urmașii noștri vor spune tot „nu”. De altfel și azi o spun oameni mai competenți decât mine. Iar când au prilejul să-și revadă public biografiile o spun chiar oamenii cei mai obișnuiți…

–Vai, tovarășe lector de marxism, dar eu nu mă gândeam la viața țării, nici măcar la viața socială a fiecăruia dintre noi!

–Nu se schimbă nimic chiar dacă te-ai fi gândit la viața intimă…

–Crezi?

–Sunt convins.

–Spune-mi, atunci, rogu-te: ce nu-i banal și cotidian în viața mea? O femeie de 20 de ani, studentă în preajma absolvirii…

–Bagă de seamă, intri singură în gura lupului! Primul și cel mai simplu răspuns ar fi „noaptea asta cu mine”. Și nu cred că ți-ar da mâna să mă contrazici, chiar având argumente.

A zâmbit odată cu mine. Altfel însă, fără prea multă veselie. Un zâmbet aproape sinonim cu un oftat. Ceva în genul unui „Hei, ce știi tu!…” Mi s-a părut atunci mai cuminte să-l fac neobservat, e unul dintre puținele gesturi din noaptea aceea care n-au apărut dimineața într-o altă lumină. Măcar de-aș fi făcut până în zori numai gesturi cuminți!

–Dar eu nu discut ca tine, doar de dragul poantelor. Vrei un răspuns serios, sper.

–Așa te-am și întrebat, poate ai observat. Foarte serios: ce nu-i banal și cotidian în viața unei studente de 20 de ani?

–Ei bine, totul. În ce te privește, așa puțin cât te cunosc, în ce vă privește, dacă vrei mai general, nimic nu poate fi banal și cotidian. Nici chiar întâmplările care într-adevăr sunt sau doar ne apar nouă, celor care nu mai avem 20 de ani. Întâlnirea cu un bărbat, o excursie, o seară de dans, mă rog, ți-am spus: totul. De altfel ar fi de ajuns chiar și numai această formidabilă aventură a cunoașterii care este studenția pentru…

–N-ai vrea să uiți un moment articolele pe care le-ai scris pentru Tinerimea avântată?

–N-am scris niciodată pentru o publicație care nu există.

–De parcă existența sau inexistența ar schimba ceva între noi și publicațiile noastre! Nici nu-ți închipui cât te-ai apropia de cititorii lor ținând eventual o rubrică de „corespondență confidențială”. „O studentă ne încredințează într-o scrisoare de patru pagini scrisă mărunt cu o caligrafie care-i trădează candoarea, câteva din frământările atât de caracteristice vârstei sale de aur: «Ce am putea face, eu și colegii mei, pentru ca fiecare zi să ne fie cât mai interesantă, cât mai plină de neprevăzut, să nu semene îngrozitor cu cea de ieri și cu cea de mâine?»” „Răspunsul nostru nu poate fi decât unul singur: «Dacă nu aveți încă (și ar fi grav să nu aveți încă!) scoateți-vă neîntârziat legitimație de intrare la Biblioteca centrală de stat. De la facultate alergați direct acolo și rămâneți până la ora de închidere, conspectați în fiecare zi a săptămânii pentru altă materie și rezervați-vă eventual toată duminica pentru lectura presei culturale și a ultimelor apariții din Biblioteca pentru toți.»”

–Râzi tu râzi, dar cu o vârstă fertilă ca asta n-ai să te mai întâlnești.

–Ascultă, acum iar îți vorbesc serios. Nici tu nu înțelegi că despre altceva e vorba, despre cu totul altceva?

–Eu am vorbit și până acum serios, spre deosebire de tine. Asta-i una. În al doilea rând, țin să-ți atrag atenția că nu mă simt bine în compania unor tipi pe care nu-i cunosc, chiar înghesuit într-un „nici”. Cât despre ceea ce ar trebui să înțeleg… Eu, sau mă rog, „nici” eu – n-am de unde să înțeleg altceva decât spun vorbele tale.

Din toată strădania mea ironistă (ei da!) ea n-a reținut, slavă domnului, decât ultima frază. Și nici pe aceea de fapt, pentru că a luat-o în tragic:

–Parcă am vorbit limbi diferite, zău! Sigur că viața, chiar viața cea mai măruntă are la 20 de ani o aureolă care dispare curând. Sigur că un intelectual, chiar un intelectual în formare poate avea în fața unei cărți surprize de talia celor pe care ți le-ar oferi o călătorie în jurul lumii, să zicem… N-aș vrea să te văd iar opintindu-te în uși deschise, așa că precizez: nu-i am în vedere pe acei care află cu totul întâmplător și mult după aceea că au avut cândva 20 de ani. Nici pe acei foarte mulți colegi care încă n-au aflat că sunt „intelectuali în formare” și chiar se feresc ca dracu de tămâie să poarte un titlu substituit în orice formular prin „micburghez”. Nu mă refer nici la cărțile care alcătuiesc fondul de bază al bibliotecilor publice și care s-au rezumat singure în titluri, de nu cumva până și titlurile evită o surpriză… Discut deci pe cazurile ideale. Spune-mi, cum poți să crezi că aureola și cărțile pot înlocui, tocmai la 20 de ani, călătoria în jurul lumii!…

Când e vorba de copii, toți recunoaștem azi că au de cheltuit o energie care le prisosește, spre norocul lor am ajuns, în fine, să le punem termometrul îndată ce par prea cuminți. Dă-ți seama, asta presupune ca geamurile noastre să fie într-un permanent pericol, ca liniștea noastră să fie veșnic amenințată de cele mai imposibile întrebări, ca autoritatea noastră să fie încontinuu solicitată în apărarea celor mai mărunte îndatoriri, de la respectarea orelor de masă la pregătirea lecțiilor pentru a doua zi… Nu-i vorba de o pedagogie strict teoretică… Va să zică am acceptat o mie de incomodități practice, reale, numai și numai pentru ca vârsta cea mai fragedă să-și preimească drepturile ei. Urmând, evident, ca astfel să-și împlinească mai ușor și mai din plin îndatoririle, ca generație de schimb. Uite, nu vreau să te jignesc, ești om inteligent, ești dascăl… Raportează singur concluziile acestei revoluții din pedagogia copilului la vârsta studenților tăi de azi. Vezi: nu cumva ne-ar mai trebui și altceva decât îndemnul „părintesc” de a descoperi sârguincioși lumea în cărți și în rutina ei cuminte, plus sfaturile și condițiile de rigoare?

A tăcut brusc și îndelung, cu aerul profesoarei care a pus pe tablă enunțul problemei și așteaptă din bănci rezultatul. Rezultatul întârziind peste așteptări, iat-o oferind și indicații suplimentare.

–Apropo… Mi s-a întâmplat să văd o dată intrând la curs un academician, matematician celebru, unul din puținii profesori care își mai cresc, după bunul și vechiul obicei universitar, discipoli dintre studenți. Îl însoțeau. Află că era un tablou colosal! Unul târa un picior și se sprijinea în baston, altul avea stânga nedezvoltată de pe urma unei poliomielite, al treilea avea un cap cât toate zilele, al patrulea era cocoșat și cel mai aproape de normal avea doar un umăr mai sus decât celălalt și o claie de păr sârmos în care s-ar fi rupt orice pieptene… În mijlocul lor mergea profesorul, mic, chel și rotofei, un tip jovial, care povestește în fiecare an cum n-a fost el în stare să-și ia de prima oară licența în matematici și despre care se spune că și-ar fi inaugurat un curs la voi la filozofie cu următoarea frază celebră: „Domnilor, în viața mea mi-au plăcut trei lucruri: matematica, vinul și femeile. Dar în ultimii ani, de când am fost constrâns să mă limitez la primele două, mă gândesc foarte serios să le adaug și știința dumneavoastră.” Asta, așa, ca să poți compara magistrul cu discipolii. M-am interesat după aceea, trebuie să știi că toți cei cinci sunt de pe acum niște autorități în specialitate, profesorul însuși discută cu ei de la egal la egal, deși cu multă ironie, se zice. Ia-o ca anecdotă, dacă vrei, eu însă cred că nu întâmplător niciun student cu înfățișare normală nu a ajuns la competența lor. Da, știu, nu-i nevoie să-mi atragi atenția. Există într-adevăr și studenți eminenți care au succes la femei. După cum există și studente eminente care… Zău, nu lua ce ți-am povestit ca o fabulă cu morală universal valabilă! A fost pur și simplu o anecdotă spusă cu totul întâmplător, cel mult sugerată de o anumită ordine de idei…

Lucrul cel mai amuzant este că eu de fapt n-am intervenit și n-am schițat asemenea intenții. Atribuindu-mi obiecții posibile și tot ea parându-le, Iuliana nu făcea decât oratorie. Nu pot să zic nimic, oratorie se pricepea să facă! Numai că oratorii între ei sunt la fel de inofensivi ca și corbii, singura deosebire fiind că primii nu izbutesc, în vreme ce ultimii nici nu încearcă să-și scoată unii altora ochii.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.