Blog

Și a venit și ultima vineri din septembrie când m-am suit în avion pentu a mă întoarce pentru prima oară acasă, la București, după aproape zece luni. Cele două valize pe care aveam voie să le pun în cală erau pline ochi cu cărți, haine de vară de care nu mai aveam nevoie la întoarcerea în Franța, cadouri pentru familie și prieteni și chiar câteva servicii de cafea, cu două dimensiuni de cești, pe care le luasem ieftin, cu 10 franci, din cartierul chinezesc al Parisului. Unele dintre ele mai rezistă și acum, ceștile nu farfuriuțele, și din ele încă îmi beau cafeaua în fiecare dimineață.

Doamna de la ghișeul de checkin s-a uitat cam urât la mine, pentru că depășeam cele 46 de kilograme permise pentru cele două valize de cală și mai aveam și ditamai geanta de umăr plină ochi, dar n-a zis nimic.

Am trecut în zona liberă și m-am dus spre magazinele de băuturi, de unde am luat niște sticle de vin și două de coniac, pentru prieteni și familie.

M-am suit foarte mândru în avion, printre primii, așezându-mă pe locul meu de la fereastră, în primul rând al clasei business. Am urmărit stewardesele cum pregăteau totul, după decolare și atingerea altitudinii de croazieră, când au avut voie să se ridice de pe scaun, și, deși era destul de devreme, nu am putut refuza paharul de șampanie oferit împreună cu meniul care ne spunea ce vom mânca.

Când ne-au adus mâncarea, ne-au întrebat din nou ce dorim să bem. Eu am cerut mai întâi un whiskey „on the rocks”, cum îmi plăcea să mă fandosesc pe vremea aia. Nu mai țin minte ce am mâncat… Au trecut totuși mai mult de treizeci de ani de atunci. Cred însă că a fost ceva cu carne de vită, pentru că am cerut vin roșu și, asta îmi amintesc, era un Saint-Emilion. Și totul servit în farfurii de faianță, cu tacâmuri de inox și pahare de sticlă adevărată. Nici urmă de plasticele de azi… (Bine, la clasa business și azi e aproape la fel!) La sfârșit am refuzat cafeaua. (Niciodată nu mi-a plăcut cafeaua din avion!) Dar am cerut un digestiv, un coniac. Și după ce l-am savurat și pe ăsta, n-a mai durat foarte mult până când ne-am pregătit de aterizare.

Cartea pe care o aveam la mine și pe care trebuia s-o termin ca să nu mă mai întorc cu ea în Franța, a rămas aproape  nedeschisă. Abia dacă am reușit să citesc două pagini în cele aproape trei ore de zbor…

Și spre surprinderea mea, obișnuit cu întârzierile TAROM-ului, am aterizat cu 20 de minute mai devreme!

Am coborât printre primii din avion și am întinss pasul spre controlul pașapoartelor, unde n-am stat mult, poate și pentru că aveam pașaport de serviciu (o relicvă a epocii comuniste, care, între timp, a dispărut).

Am așteptat ceva la bagaje până au venit pe bandă și, în timp ce așteptam, am reușit să fac rost de un cărucior pentru că erau grele și până și geanta de pe umăr, și ea plină de cărți, începuse să mă tragă într-o parte.

Mihaela venise să mă aștepte împreună cu Cezar, un coleg de la institut și de la Fieni, care avea mașină, pentru că a noastră era la țară și oricum nu avea cine să o conducă.

La vamă, deși am trecut pe culoarul celor care nu au nimic de declarat, tot m-a oprit un vameș și a încercat să mârâie că aș avea prea multă băutură în pungile de la free shopul de pe Charles de Gaulles.

–Domnule, este prima oară când mă întorc de la Paris acasă în zece luni. Vă dați seama că toți prietenii și toată familia se așteaptă să-i servesc cu un vin și un coniac frantuzesc, ca să asezoneze poveștile pe care se așteaptă să le audă de la mine… Vă spun sincer că aș fi luat chiar mai mult, dar nu mai puteam să car!

–Și în restul bagajelor ce aveți?

–Țoale de care nu voi mai avea nevoie când mă-ntorc și cărți.

–Cărți? a întrebat el cu o mutră mirată.

–Da, acolo fac în fiecare zi trei ore de navetă cu trenul și citesc tot drumul, că altfel o iau razna. Pot să trec? Că pe partea cealaltă mă așteaptă nevastă-mea. E însărcinată și nu am mai văzut-o din primăvară, când a venit să mă viziteze…

–Și nu aveți electronice, nimic?

–Nu, domnule…

–Nu vă mai desfac acum valizele… Hai treceti, dar țineți minte, mai ușor cu alcoolul data viitoare!

Am plecat mai departe și când s-au deschis ușile automate am zărit-o pe Mihaela printr-o spărtură în zidul celor care sprijineau bara care limita accesul celor care așteptau ieșirea pasagerilor. I-am făcut cu mâna, m-a văzut, dar spărtura s-a închis imediat.

La bară era și doi dintre foștii mei colegi de taximetrie clandestină din 90, care-și căutau clienți. M-au recunoscut, m-au salutat, le-am răspuns la salut și m-au întrebat de unde vin și dacă nu am nevoie de un taxi. Le-am spus că sunt așteptat de nevastă-mea cu un coleg, dar am continuat să vorbesc cu ei aproape cinci minute pentru că nu se mai opreau din a-mi pune întrebări despre Paris și viața din Franța. Până la urmă mi-am cerut scuze și am plecat.

Mihaela, în timpul ăsta, făcea spume, neștiind unde dispărusem și de ce nu apăream mai repede… Ne-am îmbrățișat și ne-am pupat, apoi m-a întrebat:

–Unde ai stat atâta? Că te-am văzut, dar apoi ai dispărut și nu mai veneai…

–Am vorbit un pic cu foștii mei colegi taximetriștii, care erau pe-acolo în căutare de clienți și m-au recunoscut…

In momentul ăla a pufnit într-un hohot copios de râs:

–Ete, na! Vine inginerul specialist român de la specializare din Franța, unde lucrează într-un centru de cercetare dezvoltare de ultimul răcnet și cine sunt primele persoane cunoscute cu care se întâlnește pe aeroportul Otopeni? Cu foștii lui colegi taximetriștii!

M-a umflat și pe mine râsul, sesizând ironia situației….