Blog

–Măcar pe ici pe colo, prin părțile pomenite de omul lui nenea Iancu.

–Stimabile, onorabile, ai puțintică răbdare! Nu te grăbi să mă vezi fără argumente când eu îmi mușcam buzele ca să nu întrerup oratorul. Eu ți-aș putea explica perfect coerent că ești așa cum ești, că sunteți așa cum sunteți și pentru că abia azi faceți cunoștință cu cel puțin 20 de nume mari din cultura românească, și datorită faptului că existențialismul încă îl știți după Micul dicționar filozofic, și ca răsplată a perseverenței cu care ați încercat să vă explicați inteligența uitându-vă la câinii lui Pavlov…

–Toate au avut o justificare istorică.

–Știu. Să nu-ți închipui că acum le discut prima oară, cu tine. Am avut ocazia să aud explicații mai autorizate, numai că eu nu cer explicații, pentru simplul motiv că nu acuz. În treacăt fie zis, eu una nici n-am avut de suferit din asta. Trebuie să știi că am crescut lângă biblioteca tatei, că din ea n-a fost încuiată nicio carte și ceea ce ai tu aici pe un perete întreg înseamnă la noi un sfert… Mă rog, mă rog, poate ceva mai mult! Dar asta îți spun în treacăt, majoritatea colegilor n-au avut norocul meu, ei n-au avut prilejul să-i pună în față profesorului Barbilian „cea mai delicioasă cafea”, nu l-au ascultat pe doctorul Pană povestind despre Voronca, ei încă n-au auzit de doctorul Țuculescu, abia urmează să-i vadă pânzele și cine știe câți ani vor mai trece până să-i poată vizita locuința… Îți repet că nu cer explicații și nu acuz. Eu doar constat că aveți motive să nu semănați cu noi, că avem la rândul nostru motive să nu semănăm cu voi. Suntem, cum tot voi ziceți, o generație mai fericită…

–Și mai ingrată!

Mi-a aruncat, e perfect spus: „mi-a aruncat” o privire mai elocventă decât tot ce-ar fi putut să-mi spună. A și renunțat să mai spună ceva. Totuși nu asta, nu privirea și nu tăcerea ei m-au împins să reiau discuția. Pur și simplu am profitat de pauză, așteptam de mai mult timp să plasez precizarea:

–Uite, vezi? M-am luat după tine și generalizez pripit. Adevărul este că nu toți, nici chiar cei mai mulți…

–Știi, eu când fac o gafă prefer să mă încăpățânez în ea. Retractând, parcă mai mult o…

–Dar eu nu retractez nimic, să fie clar. În orice caz nimic din ceea ce te privește. Voiam dimpotrivă, să-ți contest chiar dreptul de a vorbi în numele unei generații pe care n-o reprezinți.

–Crezi?

–Dacă o spun, de bună seamă. Tu ești abia de 5 ani în lumea asta, eu sunt de 12: dă-mi voie s-o cunosc mai bine și să-ți spun că nu reprezinți pe nimeni altul decât pe tine însăți. Nu ești, cum se spunea până deunăzi, „tipică”. Din cel puțin trei motive: întâi pentru că nu degeaba s-a renunțat la această formulă; al doilea, pentru că ar fi de-a dreptul imposibil să sintetizezi singură o lume atât de mișcătoare și în plină formare cum e studenția; în fine, pentru că dacă ar mai exista „tipic” și dacă studenția ar putea fi simbolizată într-un singur om tu ai fi de ajuns să arunci în aer toată schema, rebelă și afurisită cum ești. La urma urmei acesta și e tot farmecul tău!

De-abia mă dezlănțuisem. I-l spulberasem pe „noi”, aveam să fac la fel cu „voi”, după care urma… Dar liniștea care a urmat m-a readus singură și pe nesimțite la dimensiunile reale de loc și de timp. Ne-am descoperit, cred că în aceeași clipă, jenați, dezumflați, caraghioși. Ce rost avea toată această confruntare teoretică despre dialectica generațiilor? La ora aceea, în camera mea, după ce ne amintisem amândoi de o altă noapte, în care ușa unei cabine îi rămăsese închisă, deși bătuse?

–Care va să zică niciunul din noi nu știe de ce întârzie în astă-seară cu celălalt… Parcă de aici pornisem. Eu, care nici nu țin morțiș să știu, mă mulțumesc, deocamdată, să ascult însemnările lui Mișa. Dacă n-ai altă explicație de propus ar fi mai cuminte să continui lectura.

Ce altă explicație ar fi putut avea? Bineînțeles că m-am întors la caiet.

A traversat tăcând cu înverșunare toate pauzele pe care i le-am lăsat cât am citit discuția lor pro și contra dragostei.

–Și chiar ți-e frică?

–Începi și tu? Mișa a notat exact, n-are rost s-o luăm de la capăt.

Ședeam alături, pe canapea, tot urmărindu-mi lectura pe pagini își uitase capul pe umărul meu. Era de mult noapte, mi se părea foarte târziu, dar în acel moment n-ar fi fost de loc înțelept să-mi consult ceasul.

–Atunci ce cauți aici?

De astă dată „aici” însemnând mai puțin camera, blocul sau cartierul, cât umărul care-i sprijinea tâmpla. L-am și mișcat să nu încapă vreun dubiu.

S-a dus imediat și fără nicio vorbă pe fotoliul de lângă fereastră. Abia de acolo a venit al doilea răspuns:

–Parcă ne înțelesesem că deocamdată nu știm.

–Nu ne înțelesesem. Eu vreau să știu.

–Faci ce faci și iar te întorci la deosebirile dintre noi! Bagă de seamă, idealismul subiectiv te mănâncă dacă îți închipui că tot zgândărindu-le se vor atenua singure! Ca să te convingi, observă că nimic nu s-a schimbat deși am discutat vreo jumătate de oră: eu încă nu știu și nici nu țin să știu ce caut la tine. Iar tu, ca și Mișa de altfel, nu poți trăi în incertitudine, în echivoc, nu suferi să stai măcar o clipă agățat deasupra imprevizibilului!

A ascultat cuminte (sau poate cumințenia i-o atribui numai eu, atent numai la ce citeam) descrierea întâlnirii de la Sulina. Până la ultima frază: „Iar eu am tăcut cu înverșunare până a plecat, temându-mă, ca și Iuliana, că deschizând gura nu-mi voi putea opri vorbele mari și frumoase”.

–Ascultă: chiar ții să știi cum a fost?

–Mai întrebi!

–Gândește-te bine: ții neapărat?

–Neapărat.

–Bine, dar nici nu știi ce urmează să afli!

–Tocmai de aceea abia aștept.

–Ascultă, vorbesc serios: s-ar putea să regreți, s-ar putea să te coste mai mult decât face…

–Nu contează!

–Bagă de seamă, ceea ce spui acum e ca un cec în alb. Ai tu curajul să-l semnezi așa?

–Abia adineauri îmi reproșai că nu pot sta agățat deasupra imprevizibilului. Dă-mi voie să încerc.

–Așadar vrei să afli cu orice preț.

–Da.

–Perfect, ai să afli. Dar ține minte: tu ai început, tu ai insistat, tu ai ținut să afli cu orice preț…

Eu am ținut să aflu, este adevărat.

Și iată ce a urmat:

–Întâlnirea de la Sulina s-a petrecut de fapt cu totul altfel. Invers, exact invers față de relatarea lui Mișa. Adică… Cum să-ți spun, pe dinafară întâmplarea așa a arătat, cum povestește el: din câte îmi amintesc dialogul cam acela a fost – în orice caz eu i-am cerut întâlnirea, i-am povestit despre practică și despre pescador, ne-am întâlnit cu lipoveanul, am fost în piață și prin magazine… Și totuși, totuși… Adineauri, când citeai, am urmărit special și aproape fiecare frază ar fi trebuit întoarsă pe dos pentru deveni adevărată. E într-adevăr uimitor, e pur și simplu uluitor cum se poate construi pe aceleași date, riguros reale, o poveste opusă realității, pornind totuși de la amănunte exterioare certe, verificabile.

Am să fiu sinceră, poate prea sinceră, dar numai așa ai să înțelegi. De data asta chiar țin să mă crezi, trebuie să mă crezi! Orice ai fi în stare să gândești după aceea…

Află deci că întâlnirea din fața Căpităniei n-a fost un joc, un joc pur și simplu. Ideea a mea a fost, Mișa își amintește exact. Și i-am propus-o parodiind într-adevăr formulele uzuale de stabilire a întâlnirilor amoroase. Închipuiește-ți că i-aș fi spus direct:

–Mișa, pentru dumnezeu, te complici inutil. Poartă-te cu mine cum te-ai purta cu oricare altă femeie.

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.