Plecarea Mihaelei de la Paris
Ultimele două zile ale Mihaelei la Paris au fost o agonie. Nici nu știam ce să facem, unde să mai mergem, ce să mai vedem. Apoi mai era și sentimentul despărțirii, al pierderii.
Miercuri dimineață, Mark Mahoney, colegul meu american, a venit și ne-a dus cu mașina la aeroport. Bagajele Mihaelei erau destul de grele și Mark se oferise să ne ajute. Le mai îngreunasem și eu, dându-i o parte din cărțile cumpărate de-acolo, pe care le citisem deja.
Marți îmi veniseră la birou pozele făcute în Franța, la Paris și în cursul plimbărilor noastre, și am stat până târziu uitându-ne peste ele.
Ne-am despărțit la ghișeul unde se verificau pasapoartele pentru că, pe vremea aia nu exista încă un control real de securitate. Până la 11 septembrie 2001, ziua care avea să ne arate că se poate întâmpla orice și că nimic nu este sigur și garantat în aviația civilă, mai erau aproape zece ani…
Am mai așteptat prin aeroport decolarea avionului, apoi m-am dus acasă. Îmi luasem o zi liberă pentru că, dacă nu mergeai la orele de navetă sau nu aveai mașină, practic nu aveai cum să ajungi în marginea de oraș unde se afla sediul nostru. Acasă m-am așezat pe canapeaua din sufragerie cu o carte în mână. Dar literele îmi jucam prin fața ochilor și nu puteam avansa de loc cu cititul.
Până când m-a sunat Mihaela de la aeroportul Otopeni să-mi spună că a ajuns cu bine a fost chinuitor. Datorită problemelor de claustrofobie nu s-a simțit niciodată bine în avion, iar la un moment dat chiar a refuzat să mai zboare. I-a trebuit o motivație foarte puternică pentru a reîncepe…
După plecarea ei, zilele treceau terne, identice, între casă și servici, cu cărțile citite pe navetă, uneori cu câte-un pui de somn prin tren și cu câte o oră de tenis jucată aproape în fiecare zi, la prânz, de fiecare dată cu alt coleg. Ei aveau familie, care-i aștepta seara acasă, și nu-și permiteau să-și lungească programul mai mult de o zi pe săptămână sau la două săptămâni. Pe mine, nu mă mai aștepta nimeni acasă și nici plimbările prin Paris, de unul singur, nu mai aveau farmec.
Începusem să avansez cu lucrarea de stagiu, prin care îmi justificam bursa. Era o trecere în revistă a procedeelor și tehnologiilor de măcinare în industria cimentului, inclusiv cele mai noi aflate abia în stadiu de testare. Citeam foarte multe articole profesionale în timpul zilei, descoperind în fiecare zi lucruri noi.
Se apropia și luna iulie, când aveam programate vizitele la castelele de pe Loara și în Bretania cu Traian și soția lui. Traian nu își scosese un card de credit, așa că nu putea să închirieze o mașină. Soluția a fost să o închiriez eu și să merg cu ei, așa cum și el făcuse o repetiție generală venind cu noi.
Ziua națională a Franței pica în acel an marți, așa că, luându-ne o zi liberă luni, aveam la dispoziție un weekend de patru zile pentru vizitarea castelelor. Vorbisem deja cu el că la anumite castele îi voi lăsa singuri și voi fugi cu mașina să vizitez un altul, care nu-și făcuse loc pe listă nici prima oară.
Mont-Saint-Michel și Bretania urma să le facem într-un sfârșit de săptămână obișnuit, plecând din Paris vineri dis-de-dimineață și întorcându-ne duminică seara.
Dar până atunci mai era ceva și, timpul, se scurgea îngrozitor de încet, singur…
