Blog

Apoi:

–Hai, Mișa, deschide…

–Nu.

–Te implor…

–Nu-i nevoie. Ți-am cerut altceva, mai puțin.

–Așadar mă refuzi. Îndrăznești să refuzi o femeie!

Am îndrăznit. Dar cu supărarea – și-a dat repede seama – n-avea s-o scoată la capăt. S-a ridicat din pat și cât a putut de nepăsătoare, s-a spălat, s-a pieptănat, a încercat să-și netezească fusta șifonată. Când i s-a părut că e gata, s-a întors spre mine:

–Descuie ușa.

Glas liniștit, calm, fără accente; așa, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic până atunci, de parcă ar fi putut descuia și ea, în orice moment, dar îmi oferea mie prilejul să fiu amabil.

Râdeam.

S-a îmbufnat din nou, până a izbucnit:

–Ești absurd!

–Sunt. Dar e adevărată și reciproca, altfel ai fi fost liberă de mult.

–Cine ești tu, să te sărut eu?

–Comandantul excursiei, șeful tău…

S-a repezit iar, să mă sfâșie.

–Dacă mai întrebi! râdeam eu, apărându-mă. Doar ți-am făcut declarații complete…

Așa hârjonindu-ne – ba sancționându-mi vreo replică, ba încercând să ajungă la buzunarul cu cheia, s-a petrecut iarăși minunea. Care ambiție!? Ce victorie!? De unde această deșertăciune de cocoș!? Reînviase, da, idila, se reînfiripase nimbul… Din nou ne jucam – eu, cel puțin, mă jucam. Iuliana o lua mereu de la capăt, neobosită: îmbufnare-rugăminți-somații-bătălii pentru buzunarul cu cheia și, iar, supărare-implorări-somații…

Pe la șapte s-a auzit o bătaie în ușă.

–Cine-i?

–Am treabă cu Iuliana – s-a auzit, spășit, glasul tovului Mustață.

–Vine îndată, se îmbracă.

Doamne, ce bătălie a urmat după un asemenea răspuns! În toiul luptei, când nici nu mă așteptam, s-a oprit:

–Sărută-mă!

Respira agitat, cu gura întredeschisă, buzele îi străluceau umede și, luat prin surprindere, am sărutat-o pentru toată excursia.

A fost un sărut.

Nu, nu, cuvintele aici nu au ce căuta.

–Acum deschide.

Nu i-aș ierta, niciodată nu i-aș ierta, să-i fi dictat altcineva decât afurisitul ei de teribilism asemenea vorbe, rostite când amândoi încă ne mai căutam respirațiile.

–Acum deschide.

–Așa!

Bineînțeles. Încă îmi mai închipui, azi. I se cuvenea – evident – o pedeapsă.

Și iar am luată-o de la capăt: îmbufnare-tratative-somații-bătălii-rugăminți etc. Abia pe la opt și jumătate, disperată, s-a înfuriat cu adevărat.

–Cine ești tu, să te sărut eu? N-am mai făcut-o cu nimeni, niciodată!

Am fost primul!*

*Încă o pagină suprimată cu diagonale:

„Mi s-a înfipt în memorie, de mult, sfatul pe care mi-l oferea cu generozitate un coleg de liceu, mai mare, dintr-a XII-a:

–Sărut-o, dom’le! Femeia, dom’le, orice i-ai spune, fără ștampilă nu știe a cui e!

Simt – fizic o simt – scârba, de câte ori îmi amintesc glasul suficient, de doctor, și vorbele. Și acum o simt. Dar vorbele mi-au rămas în minte, stupid, ca un cui.

Ei bine, sărutul acela a schimbat neînchipuit de multe între noi, deși s-ar fi părut că nu mai e nimic de schimbat, că venise doar ca o împlinire mult așteptată. Și nici n-ai fi zis, privindu-ne: eram la fel de tandri, pluteam la fel de imponderabili pe deasupra acestei lumi robite de gravități, ne căutam cu aceeași pură fervoare și aceeași bucurie iscam fiecare în celălalt. Dar undeva, cineva, ceva legiferase parcă sentimentele noastre, ceea ce până atunci doar se înfiripa devenise într-o singură clipă lucru cert, știut, recunoscut și acceptat între noi; nu ne mai pândeam; nu ne mai ascundeam; oricât ne-am fi jucat, cât ne-am fi îndepărtat unul de altul – știam, mai bine zis nu ne mai îndoiam de momentele care aveau să ne întâlnească iar, să ne unească, să ne bucure și – da, de ce m-aș teme de cuvânt – să ne facă fericiți.

Toate acestea se petreceau, evident, între noi doi, în doi, era o certitudine intimă. Din păcate, tocmai atunci au început să devină mai rare, din ce în ce mai rare, clipele acestea fermecate. Pentru că tocmai atunci excursia se sfârșise.”

Nu regret nimic.

Oare?

Da, da, nu încape nicio îndoială: nimic, dar absolut nimic nu e de regretat.

Și totuși, iată, preget să-mi amintesc, nu mă cheamă nici o bucurie într-acolo, aș prefera chiar să fac uitată această ultimă parte a poveștii cu Iuliana.

Ei, asta-i acum! Doar n-am a mă teme! E limpede: tot ce s-a petrecut între noi – în excursie ca și după aceea – trebuia să se petreacă, așa și nu altfel, de vreme ce s-a întâmplat să ne întâlnim: era în firea noastră și în firea lucrurilor. Vinovați nu există. La urma urmei nu i se poate reproșa unui om anul nașterii, cum nu i se pot reproșa părinții, înfățișarea ori – știu eu? – absența inteligenței. Deși – e la fel de adevărat, recunosc – sunt momente când pur și simplu nu poți trece pe lângă acestea, ca și peste alte atribute tot atât de străine de bunele intenții ale individului. Împrejurările vieții nu depind de noi – citeam mai de mult, fiind imediat de acord – noi însă le hotărâm sensul, urmările, însemnătatea. Bineînțeles că îmi mențin acordul, dar între timp am observat că și noi suntem hotărâți de alții, uneori de alte împrejurări – ar urma deci să stabilim de la caz la  caz măsura în care noi hotărâm, în deplină cunoștință și pe deplin liberi, sensul, urmările și însemnătatea evenimentelor prin care trecem. A celor care ne alcătuiesc biografia, măcar.

Și iar s-au încurcat lucrurile de nici…

Cei care doresc să cumpere cartea vor găsi ediția tipărită aici, iar pe cea electronică aici.